Adio,Mitel! Deja-mi lipsesti!

Mi-a murit un prieten drag. Si a fost ingropat...ieri. Mitel Popescu! Nici macar nu am ajuns la inmormantarea lui. Nici macar o lumanare nu i-am aprins. Asta, in ciuda faptului ca lui ii datorez tot, sau aproape tot ceea ce am si ceea ce sunt acum. In ciuda faptului ca mi-a schimbat destinul cu sfaturile lui, cu sprijinul lui total si neconditionat si cu increderea totala pe care a avut-o in mine ani la rand. Am multumirea ca am reusit sa-i spun vorbele astea si lui, personal, de mai multe ori. Numai ca, de fiecare data le primea, zambind asa cum numai el stia, cu intreaga fata si mai ales cu ochii, negand contributia lui. "Ei,lasa, acum ma flatezi. Am avut si o baza buna. Am avut si aluat bun pe care sa-l coc", imi raspundea el atunci cand se intampla sa-l prezint cuiva cunoscut drept "Ziaristul Mitel Popescu, prietenul meu bun care m-a facut ceea ce sunt si m-a invatat tot ce stiu". Imi amintesc ultima ocazie in care l-am intalnit. Pentru ca pana si atunci m-a ajutat. Pentru ca si atunci, daca nu ar fi fost acolo, nu as fi reusit atat de bine cum am facut-o avand sprijinul lui. Este vorba despre intalnirea "sagunistilor" care au absolvit in urma cu 50 de ani. Era si el unul dintre absolventi. Nu se potrivea cu decorul, pentru ca nu arata varsta fostilor sai colegi. Credeam ca este in sala pentru a scrie despre eveniment, cand m-a lamurit: "Asta ca sa vezi cat sunt de batran". Pentru ca eu nu-l stiu batran. Imi amintesc de el fataindu-se pe scaun, plin de energie, pentru ca niciodata nu avea timp suficient pentru a se relaxa. Alergand pe jos dintr-o directie in alta, cu o sacosa in mana, prins intre o lansare de carte sau un vernisaj si un comision pe care il facea unei doamne dragute. Sarmant si cu succes la femei. Educat, cult, atent cu vorbele si cu gesturile. Gata oricand sa te corecteze atunci cand ti-a scapat un cuvant nepotrivit. Mi s-a intamplat de multe ori, pentru ca mi-a fost coleg sau sef aproape toata viata mea de gazetar, din 1989 incoace, de la revista Astra, unde eu eram un mus pe langa greii literaturii romane si brasovene care semnau in respectiva publicatie. Si unde Mitel Popescu era o persoana importanta. Dar, revenind la sagunistii de-acum 50 de ani, prin iulie-august m-am intalnit cu Mitel pentru ultima oara. M-am bucurat ca l-am gasit in sala, pentru ca stiam ca ma voi descurca si cu stirea aia. Mi-a explicat, in fata camerei, cum era viata de liceu fara fete, care sunt fostii colegi care au devenit persoane importante, mi-a oferit numele, functii, absolut tot, dupa care mi i-a scos din sala pentru a le lua sincroane la tv si radio. Mi-a structurat stirea si mi-a spus ce e important si ce nu, asa cum a facut de multe ori de-a lungul vietii mele de gazetar. Si mi-a cerut, in schimb, sa-i dau, pe un cd, stirea difuzata pe postul de televiziune la care lucrez. Fireste, nu am facut lucrul asta. M-a cautat si nu m-a gasit. Eram pe teren, dupa fleacuri. M-a sunat si nu m-a gasit. Eram in discutii despre fleacuri si telefonul era pe "silentios". Iarta-ma, Mitel! Poti? Iti datorez atatea si ai plecat lasandu-ma si mai indatorata in fata ta, fara posibilitatea de a ma revansa. Povara cu care raman. Adio, Mi(ti)tel! (Radeai cand iti spuneam asa). Deja-mi lipsesti!