Ii invidiez pe barbati

Da. Recunosc. Ii invidiez pe barbati. Nu pentru te-miri-ce calitati pe care noi, femeile, nu le-am avea. Departe de mine gandul asta. Nu gandesc astfel pentru ca nu este adevarat. Nu sunt mai destepti, mai buni sau mai tari ca noi, cele slabe. Ii invidiez pentru ca pot fi vulgari, betivi, obraznici si nesimtiti si sa nu le stea rau. Pot face toate aceste lucruri in public fara ca cineva sa-i critice cu adevarat. In spatele lor, cei mai sensibili, fie ofteaza cu repros sau cu invidie, fie privesc in alta parte, fie le recunosc barbatia. Ceva de genul "da, dom`le, a zis bine, fratica! are tupeu tipu`. bravo lui!" . Pe cand, in cazul nostru, al femeilor, lucrurile stau cu totul altfel. Daca am gandit urat suntem apostrofate. Nu-i sta bine unei doamne sa gandeasca astfel, ni se spune. Daca vorbim urat, suntem etichetate drept vulgare, tzatze, tzaranci, isterice, nefutute sau la ciclu. Nici asta nu da bine. Daca bem o bere, doamne pazeste! Si uite-asa s-a iscat, in sufletul meu, invidia fata de barbati. Cum mi-am dat seama de asta? Astazi am asistat la o cearta nebuna intre doi barbati pe care pana nu demult ii respectam pana la lacrimi. S-au porcait cum au putut mai bine, au ridicat pumnii in aer, dupa care s-au despartit in relatii oarecum amicale, in vreme ce toti cei din jurul lor au rasuflat usurati pentru ca nu s-au batut. Nu i-a judecat nimeni, nu i-a criticat nimeni si ei tot domni vor ramane in ochii opiniei publice. Pe cand, daca la aceeasi scena protagonistii ar fi fost doua femei, vestea s-ar fi dus in cele patru zari iar cele doua nu ar mai fi avut loc nicaieri in oras fara sa fie luate peste picior, mishtocarite sau chiar batjocorite de opinia publica. Ii invidiez pe barbati. Ei pot fi cum le vine si tot niste domni raman. Vorba ceea: domnu-i domn si-n santz, pe cand doamna-n santz e curva.

Policlinica Tractorul din Twin Peaks

Nu am mai intrat in cladirea care adaposteste spitalul si policlinica Tractorul din ianuarie 2006, cand mama mea, bolnava de inima, era internata acolo. Pe vremea aceea priveam lucrurile cu alti ochi, mai optimisti, pentru ca si eu eram mai optimista. E normal, doar imi traia mama si aveam impresia ca viata e frumoasa. Iar pentru mama mea era valabila zicala conform careia omul sfinteste locul. Prezenta ei in acel spital macabru chiar sfintea locul si il facea acceptabil. Acum, ca sunt aproape 3 ani de cand mama mea s-a dus, lucrurile nu mai stau deloc asa. In aceasta dimineata, soarta m-a impins spre policlinica Tractorul pentru a mi se lua putin sange. Le trebuie pt nu stiu ce analize si am fost trimisa la o doamna de acolo. Ei,bine, am crezut ca am zburat inapoi in timp, in secolul 19 sau ca am nimerit in Twin Peaks. Daca ar fi aparut doamna cu busteanul nu m-as fi mirat. S-ar fi potrivit perfect cu decorul acela sinistru. Am urcat pe scari la camera 15 de la etajul 1, acolo unde este "laboratorul". O incapere burdusita cu aparatura ruginita, scoasa din uz si depozitata pe langa pereti. Parea abandonata, aruncata acolo ca si cum nimanui nu-i mai pasa de acel loc ponosit. Intr-un colt, o galeata dubioasa in care trona un mop murdar. Iar scaunul pe care m-am asezat pentru a-mi sprijini bratul era, cu siguranta, din patrimoniul istoric al Romaniei si a apartinut portarului lui Mihail Kogalniceanu pe vremea cand acesta era ministru. Nu as fi crezut ca in Romania anului 2009 cadrele medicale lucreaza intr-un astfel de mediu, daca nu as fi vazut cu ochii mei! Am fost asigurata, insa, ca intepatura si recoltarea s-au facut in conditii sigure din punct de vedere sanitar, insa nu prea stiu ce sa cred...