Vorbeam
deunăzi, cu o prietenă, despre funcțiile obținute de femeile membre de partid.
De fapt, vorbeam despre ce trebuie ele să facă și cu cine pentru a obține o
funcție vremelnică, acel gen de funcție
pe care o deții atâta vreme cât partidul care te-a pus acolo are o oarecare
putere, sau câtă vreme șeful care te-a ajutat să ajungi acolo mai vrea să te
susțină.
În cazul
bărbaților care obțin astfel de funcții lucrurile sunt cât de cât clare. Sau,
măcar ceva mai simple. Bărbații pun lucrurile la punct la o bere, sau în timp
ce împart beneficiile strânse după o afacere bună, într-un birou, într-o
cârciumă, sau într-o altă manieră la fel de bărbătească.
Ei, bine, în
cazul femeilor situația e de râsul-plânsul. Ele trebuie să muncească mult la
partid, să coasă, să țeasă, să facă mărțișoare și să împartă mulți cozonaci.
Apoi, să se lase complimentate de câțiva colegi cu inimă zburdalnică și ochi
alunecoși, în ideea că unul sau doi dintre ei o va vorbi de bine la șeful. Să
șușotească pe la colțuri și să denigreze celelalte femei care au ceva șanse să
fie remarcate înaintea lor. Pentru ca,
în final, să primească un astfel de job într-un pat dintr-o pensiune aparținând
unui alt coleg de partid. Odată ajunsă în acea funcție vremelnică, femeia nu este
lăsată să uite nicio clipă că fotoliul de sub ea nu este, de fapt, al ei.
Pentru că și colegii respectivei știu deja cum l-a obținut. Și toți au câte o
problemă de rezolvat, sau un reproș de făcut. Sau un nepot, ori o fiică sau un
fiu fără noroc ce-și caută un loc de muncă.
Știu mai
multe astfel de femei care, cândva, ne serveau cu cafele la conferințele de
presă ale partidelor reprezentate în Brașov, dar care acum conduc instituții
bugetare. Sunt mai grase ca atunci,
poartă cercei ceva mai mari decât atunci, s-au căsătorit și par demne de tot
respectul. Ba chiar par să fi uitat că noi știm cum și de ce ocupă acele
funcții. În cazul bărbaților ajunși pe criterii politice în funcții de director
istoria se șterge cu timpul. În cazul femeilor, niciodată.
Așa stau
lucrurile. Și dacă așa stau lucrurile, mă întreb de ce ar crede o doamnă care
acum ocupă cea mai mare funcție pe care ar fi putut-o ocupa raportat la nivelul
ei intelectual că ar merita și mai mult. Șeful care i-a dat această șansă nu
mai e la fel de puternic, nici partidul ei nu mai e ce a fost. Și nici ea nu
mai poartă mărimea 40, cum purta cândva. Și, cu toate astea, să se vrea parlamentar.
Sau ministru. Și mă întreb de ce trebuie ca în instituțiile statului să fie puși,
la cârmă, oameni ai partidelor. Pentru că știm deja cum sunt ei aleși. Și nu-i
mai vrem. Pentru că vrem concursuri pentru funcțiile cheie, făcute corect, în
urma cărora să fie aleși oameni potriviți. În cadru public. Nu în cârciumă. Nu
în hotel. Și, mai ales, nu în pat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu