joi, 11 februarie 2016

Prietenii mei de la SCUT au nevoie de ajutor

Știați că puteți schimba vieți fără niciun cost pentru voi?


La Asociația de Servicii Sociale Scut știm că momentele cele mai grele din viața noastră nu se compară cu obstacolele, singurătatea și disperarea din viața tinerilor care cresc în centrele de plasament și a adulților cu dizabilități
Dar știm și că nenumărate lucruri care ne fac fericiți sunt gratuite în viață, cum este speranța într-un viitor mai bun. Sunt deja 15 ani de când noi le oferim beneficiarilor noștri servicii gratuite de asistență socială, terapie psihologică și sprijin material.Pentru că noi construim alternative durabile către o viață independentă pentru oamenii vulnerabili din jurul nostru.
În 2015, am avut 533 de beneficiari direcți și am investit peste 13640 de ore în servicii gratuite. Iar în acest an, ne puteți sprijini să continuăm să îi ajutăm pe cei mai puțin norocoși din jurul nostru, redirecționând 2% din impozitul pe venit pentru Asociatia de Servicii Sociale SCUT
Nu vă costă absolut nimic - deoarece ați plătit acești bani ca și impozit către stat, în anul 2015. Donația se face foarte ușor, prin completarea formularului 230 (dacă ați fost angajat/ă) sau 200 (pentru PFA-uri). Găsiți formularele atașate acestui mesaj și le puteți depune direct la noi sau la ANAF până pe 23 mai. Puteți afla mai multe, aici.
Vă mulțumim pentru încredere și sprijin!
Ehipa Scut,
Asociația de Servicii Sociale SCUT
Str. Panselelor nr. 23, cam. 43, etaj I
www.scutbv.ro/ 0773 707 282

marți, 9 februarie 2016

Ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale


Hai, c-am zis-o, nu-i așa? Numai că eu chiar vorbesc serios. Pe bune, chiar ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale. Dar unul care să fie, cumva, menținut în timpul în care au loc alegerile. Adică, un instrument pentru candidații din 2016, unul pentru cei din 2020, din 2024 și tot așa.  Pentru că nu mai vreau să aud și în 2016 ce am auzit în 2012, în 2008 sau în 2004. Ce Dumnezeu? Chiar nu mai vreau să aud iar și iar cum viitorii aleși ne fac un spital ultramodern, identic cu cel făcut de predecesorii lor candidați,eventual tot la Hărman. Sau cum ne fac aeroport, identic cu cel făcut de candidatul Aristotel Căncescu în 2000, 2004, 2008 sau 2012 la Ghimbav, cum ne fac ei nouă rost de investitori plini de bani care ne vor oferi sute, ba nu, mii de locuri de muncă extraordinar de bine plătite sau cum ne vor aduce ei fonduri europene nerambursabile. Tocmai nouă ni le vor aduce pe toate. Pe bune, voi mai vreți să auziți la nesfârșit aceleași promisiuni?
De aceea, spuneam, ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale.  Manualul ar conține două capitole. Unul referitor la ce să spună, altul la ce să nu spună nici picați cu ceară. Aș începe cu cel referitor la lucruri pe care să nu le spună.
De exemplu, să nu ne mai spună minciuni. Știu că nu se pot abține, dar trebuie. Chiar nu mai suntem fraierii din 1990. Nici măcar nu mai semănăm cu cei din 2000.  Ba chiar aș spune că suntem diferiți și de cei din 2012. Ne-am schimbat, suntem mai bine informați, știrile ne vin acum pe telefonul mobil inteligent, pe tableta pe care o purtăm cu noi oriunde, ba chiar și pe rețelele de socializare în care avem cont cu toții, candidați și alegători. Nu mai merge, fraților, cu bazaconiile care ne impresionau până nu demult.
Apoi, să nu mai dea banii pe găleți. Vom lua găleata, sau nu. E decizia noastră. Însă nu ne mai impresionează ca acum 10 ani, pentru că deja ne-am obișnuit cu ea. Și mai avem, că doar ne-au mai dat.
Să nu ne mai vorbească de sus, ca și cum ar trebui să pupăm pământul pe care calcă. La urma-urmei nu vin la noi să ne dea, ci vin la noi să ne ceară ceva. Să ne ceară votul. De ce atâtea aere de superioritate?
Să nu se mai jignească între ei. Și când spun asta mă refer la ei, candidații, la nevestele lor, la mamele, soacrele sau cumetrii lor. Să nu-și mai atace familiile. În 2016, conform manualului care nu există, candidații se bat în idei, în soluții, în strategii, în proiecte viabile. Ai sânge în instalație pentru asta, candidezi. Nu ai, mai aștepți patru ani sau te duci de pe acum pe pustii. Așa ar scrie în manualul de care avem nevoie.
Conform aceluiași manual, candidații la locale nu trebuie să fie, în viața lor de zi cu zi, niște ratați.  Adică, să aibă măcar o cămăruță a lor, să nu le plătim tot noi chiria, cum am mai făcut-o și în alți ani. Să aibă după ce să bea apă, altfel le dăruim cel puțin un mandat pentru a lua de la noi cât să se pună pe picioare. Și nu mai avem nici timp, nici chef să le tot dăm.
Să nu aibă orgolii prostești. Nimeni nu vrea un primar în război cu consilierii. Am pățit deja asta și nu mai vrem. Vrem bărbați și femei cu soluții, nu țațe puse pe harță.
Dar, cred că ați prins ideea. Haideți să vă spun ce ar fi în capitolul referitor la ce să facă un candidat la alegerile locale.
În primul rând, candidații trebuie să aibă față de candidat. Adică, să nu mă apuce râsul când mă uit la el.
 Apoi, să aibă creier de candidat. Să mă uimească mereu cu inteligența lui. Să aibă răspunsuri credibile la întrebări despre viitorul său mandat.
E important să fie demni de titulatura de întâi gospodar al urbei. Adică, să nu mai vedem fel și fel de ceambauamba aspirând la un fotoliu în fruntea urbei. Conform manualului, candidații la locale trebuie să fie, la ei în comunitatea din care fac parte, un nume. Să fie cineva. Să însemne ceva. Să fi făcut ceva până atunci, altceva decât să latre pe la partide.
Să știe limba română. Să nu-i mai aud spunând care în loc de pe care, decât în loc de doar sau altele ca astea. Să-mi vorbească astfel încât să-mi câștige respectul, nu sila.
Apoi, să citească neapărat legea administrației locale. De acolo vor afla ce atribuții au ca și aleși locali. E de râsul curcilor un candidat la un consiliu local care promite accesarea de fonduri europene. Sau aeroport. Nu e treaba lui să facă asta și nici nu poate. El este legislativul localității, nu altceva. Poate cel mult să conceapă un proiect de hotărâre de consiliu și să spere că acesta va fi votat de colegii săi. Chiar dacă va fi votat, până la aplicarea și soluționarea problemei pentru care a fost conceput proiectul e cale lungă. Și, oricum, nu depinde doar de alesul local respectiv. Ca și primar, reprezintă executivul, adică poate și trebuie să pună în aplicare hotărârile luate în consiliu. De aceea spun că trebuie citită legea înainte de orice.

Dacă m-ar întreba pe mine cineva, i-aș spune că manualul candidatului la alegerile locale trebuie scris urgent și distribuit gratuit la partide. Să aibă și poze dacă trebuie, un cd, orice i-ar ajuta pe cei ce vor fi aruncați în lupta pentru votul nostru. Un manual intitulat simplu „Manualul bunului simț și al bunelor maniere, pentru candidați”.

De la servit cafea la a fi servit cu cafea



Vorbeam deunăzi, cu o prietenă, despre funcțiile obținute de femeile membre de partid. De fapt, vorbeam despre ce trebuie ele să facă și cu cine pentru a obține o funcție vremelnică, acel  gen de funcție pe care o deții atâta vreme cât partidul care te-a pus acolo are o oarecare putere, sau câtă vreme șeful care te-a ajutat să ajungi acolo mai vrea să te susțină.
În cazul bărbaților care obțin astfel de funcții lucrurile sunt cât de cât clare. Sau, măcar ceva mai simple. Bărbații pun lucrurile la punct la o bere, sau în timp ce împart beneficiile strânse după o afacere bună, într-un birou, într-o cârciumă, sau într-o altă manieră la fel de bărbătească.
Ei, bine, în cazul femeilor situația e de râsul-plânsul. Ele trebuie să muncească mult la partid, să coasă, să țeasă, să facă mărțișoare și să împartă mulți cozonaci. Apoi, să se lase complimentate de câțiva colegi cu inimă zburdalnică și ochi alunecoși, în ideea că unul sau doi dintre ei o va vorbi de bine la șeful. Să șușotească pe la colțuri și să denigreze celelalte femei care au ceva șanse să fie remarcate înaintea lor.  Pentru ca, în final, să primească un astfel de job într-un pat dintr-o pensiune aparținând unui alt coleg de partid. Odată ajunsă în acea funcție vremelnică, femeia nu este lăsată să uite nicio clipă că fotoliul de sub ea nu este, de fapt, al ei. Pentru că și colegii respectivei știu deja cum l-a obținut. Și toți au câte o problemă de rezolvat, sau un reproș de făcut. Sau un nepot, ori o fiică sau un fiu fără noroc ce-și caută un loc de muncă.
Știu mai multe astfel de femei care, cândva, ne serveau cu cafele la conferințele de presă ale partidelor reprezentate în Brașov, dar care acum conduc instituții bugetare.  Sunt mai grase ca atunci, poartă cercei ceva mai mari decât atunci, s-au căsătorit și par demne de tot respectul. Ba chiar par să fi uitat că noi știm cum și de ce ocupă acele funcții. În cazul bărbaților ajunși pe criterii politice în funcții de director istoria se șterge cu timpul. În cazul femeilor, niciodată.

Așa stau lucrurile. Și dacă așa stau lucrurile, mă întreb de ce ar crede o doamnă care acum ocupă cea mai mare funcție pe care ar fi putut-o ocupa raportat la nivelul ei intelectual că ar merita și mai mult. Șeful care i-a dat această șansă nu mai e la fel de puternic, nici partidul ei nu mai e ce a fost. Și nici ea nu mai poartă mărimea 40, cum purta cândva.  Și, cu toate astea, să se vrea parlamentar. Sau ministru. Și mă întreb de ce trebuie ca în instituțiile statului să fie puși, la cârmă, oameni ai partidelor. Pentru că știm deja cum sunt ei aleși. Și nu-i mai vrem. Pentru că vrem concursuri pentru funcțiile cheie, făcute corect, în urma cărora să fie aleși oameni potriviți. În cadru public. Nu în cârciumă. Nu în hotel. Și, mai ales, nu în pat. 

Avem ceva candidați, dar avem pe cine să votăm?


Unul după altul, partidele reprezentate în Brașov și-au anunțat candidații pentru funcția de primar.  Nicio surpriză din nicio parte. Ne așteptam la numele anunțate, mai puțin în cazul UNPR, al cărei candidat chiar a fost o surpriză. Vorbim despre Ioan Dumitru Dumitrescu, șef adjunct la Administrația Financiară Județeană, numit în funcție de UNPR pe vremea când uniunea făcea parteneriat la guvernare cu PSD.  Generalul Oprea, șeful UNPR l-a întrerupt când omul încerca să se prezinte în fața presei, așa că știm despre el doar că ar fi un bun manager și că a ajuns să se stabilească în Brașov odată cu repartiția primită, acum mai bine de 30 de ani, la absolvirea facultății.
Despre candidații celorlalte partide care și-au anunțat reprezentanții în cursa pentru Primăria Brașov știm ceva mai multe, pentru că îi cunoaștem. Am putea spune că îi cunoaștem de când erau mici, mici de tot.
PSD l-a desemnat pe Răzvan Popa, 37 de ani, zis Obama de Brașov, după cum însuși președintele organizației județene, Constantin Niță l-a prezentat, nu știu de ce, în conferința de lansare. Răzvan Popa a fost purtător de cuvânt al PSD până recent. În această calitate a avut o relație bună cu presa. În sensul că răspundea la telefon indiferent de ora la care îl sunam și foarte des avea și răspunsuri la întrebări.  Apoi a ocupat unul dintre fotoliile de viceprimar o perioadă scurtă, după ce a fost ales pe listele PSD consilier local. Despre această perioadă prefer să nu fac comentarii. Le păstrez pentru mai târziu. În Răzvan Popa nu a crezut, inițial, decât Constantin Niță. Nici măcar Răzvan Popa nu credea că ar putea câștiga Primăria Brașov. Liderul PSD Liviu Dragnea, nici atât.  Dragnea chiar a spus la Brașov, zilele trecute, că la început nu a fost de acord cu ideea candidaturii sale, pentru că Răzvan Popa nu a convins atunci când și-a anunțat intenția de a candida. Acum, evident, toți au început să creadă asta. Inclusiv Dragnea și Răzvan Popa. Tânărul candidat, membru al Consiliului Local Brașov  este căsătorit și are doi băieți.
De la PNL vine un alt candidat tânăr. Nici din partea liberalilor nu a fost vreo mare surpriză desemnarea consilierului local Adrian Oprică, 35 de ani, drept candidat la fotoliul ocupat acum de șeful său George Scripcaru. Îl știm drept un apropiat al acestuia, băiat muncitor la partid, proprietar de restaurant cu terasă în Piața Sfatului și președinte al organizației municipale a ex-PDL. Oprică a reușit, cumva, să treacă înaintea altor candidați cu șansă, respectiv Alina Durbacă, Adrian Gabor sau Ciprian Bucur, toți trei viceprimari ai Brașovului, ori peste candidatura șefei organizației județene a femeilor liberale, Carmen Țop Ferghete. Cine ar fi crezut că acest lucru este posibil? Eu am crezut.
Apoi, ar mai fi câteva nume a căror lansare oficială în cursa pentru primărie nu a avut loc, deocamdată, dar care se vehiculează ca fiind ca și tipărite pe buletinul de vot. Cel al consilierului local Christian Macedonschi, de la Forumul German, ori cel al liderului local al Mișcării Populare, Costel Mihai, la rândul său fost consilier local, ales de două ori pe listele PDL. 

Cu o excepție, cea de la UNPR, sau două, dacă îl socotim și pe Macedonschi, ceilalți candidați sunt tineri, chiar foarte tineri, cu vârste între 35-37 de ani. Și tot cu aceleași excepții, candidații la fotoliul de primar sunt politicieni experimentați, crescuți pe lângă politicieni versați, buni cunoscători ai problemelor urbei și ai cercurilor înalte ale politicii locale. Oameni care provin din așa-zisa pepinieră de partid, pe care orice formațiune politică serioasă și cu planuri de viitor o are.  Dacă asta vrem să votăm, putem vota.  Dar dacă nu? Poate vreunul dintre ei să aducă în Primărie un aer nou, democratic, poate vreunul să creeze acea stare de bine în care interesul cetățeanului să primeze în locul celui personal sau de partid, să aducă în urbe acea stare de normalitate neviciată? Ar fi frumos. Prea frumos, pentru a fi și adevărat. Asta e provocarea pentru ei. Domnilor, vă provoc!

marți, 10 septembrie 2013

Suntem o tara de idioti, sau doar ne prefacem?

Nu-mi vine sa-mi cred ochilor atunci cand citesc pe FB ca bunica lui Ionut ar fi vinovata de tragedia in care un copilas de 4 ani a fost mancat de viu de o haita de criminali cu colti. Nu-mi vine sa-mi cred ochilor cand vad cum femei in toata firea o acuza pe biata batrana bolnava de artrita de nenorocirea asta inimaginabila. Nu-mi vine sa cred ca fiarele acelea cu botul murdar de sangele unui semen de-al nostru inca sunt declarate victime ale sistemului, in loc ca familia Anghel sa fie declarata victima sistemului. Nu inteleg nimic din toate astea! Nu-mi vine sa cred ca am ajuns sa scuzam haitele de caini, si nu omul. Sa le gasim animalelor tot felul de scuze, nu cetateanului acestei tari. Noroc ca acum e scris negru pe alb! Iar cei care au astfel de sentimente pentru cainii strazii pot adopta cati doresc.
 Fratilor, suntem o tara de idioti, sau doar ne prefacem????

Iubitori de caini ucigasi, aveti liber la adoptii. Acum sa va vad!

Gata! S-a hotarat! Iubitorii de caini ucigasi au la dispozitie doua saptamani sa adopte maidanezii de pe strazile tarii. Acum isi pot manifesta liber dragostea pentru acesti ucigasi cu colti, mancatori de copii mici. Daca nu o fac, demonstreaza inca o data ca numai gura este de ei.  Ceea ce, in mod sigur, se va si intampla. Pentru ca, asa cum ne-au obisnuit, vor gasi motive mai mult decat intemeiate sa nu o faca. Asa cum se intampla de 23 de ani de cand isi striga in strada iubirea, dar nu fac nimic concret. Ma astept sa vad proteste in strada organizate de ei, dar nu ma astept sa vad cozi la azilele de caini pentru adoptii. Pentru ca, daca asta ar fi vrut, ar fi avut ocazia sa o faca si pana acum. Nu era nevoie de Legea lui Ionut pentru ca protectorii maidanezilor sa ii adune de pe strazi si sa ii duca acasa la ei.
Cutucutilor, brijibardoilor, patrulabutelor, acum sa va vad!

luni, 9 septembrie 2013

Problema eutanasierii cainilor fara stapan vazuta de un caine cu stapan

Daca Gremlin, cainele meu, ar putea vorbi, cu siguranta ar avea o opinie despre cainii fara stapan care ucid oameni in strada. Asa cum o cunosc eu de vreo 10 ani, cu siguranta ar spune DA eutanasierii lor. Si are argumente.
Pe Gremlin o cheama Gremlin deoarece seamana cu personajele acelea mici si rele, care se inmulteau cand erau stropite cu apa. Gremlin este un bichon de havana care cantareste, cand are toata blana pe ea, vreo 3,4 kg. Cu exceptia putinilor oameni din jurul ei, maraie la toti ceilalti si nu se teme de nimic. Nici de oameni, nici de masini, nici de caini, nici de altceva. Numai ca, intr-o duminica insorita si frumoasa de vara, pe cand ne intorceam dintr-o excursie, a avut parte de sperietura vietii ei.
Pentru ca amandoua aveam limba de un cot in masina mea fara aer conditionat, am oprit pentru a bea apa la un han de pe marginea drumului. Am tras masina la umbra si am coborat. Intai eu, apoi Gremlin. Nu stiu de unde si nici cand, in mai putin de un minut catelusa mea era smotocita de o haita de caini aparuta ca din senin. Convinsa fiind ca nici ea nu m-ar fi lasat balta intr-o astfel de situatie, am intrat intre ei si am reusit sa o iau pe Gremlin in brate si s-o rup la fuga spre terasa, tipand dupa ajutor. N-aveam cheile la indemana, asa ca mi s-a parut cea mai buna idee. Eram muscata de mana stanga, insa nu parea grav. In fine, am baut cumva apa si o cafea. Lui Gremlin nu i-a mai trebuit nimic. A stat la picioarele mele, sub masa, incolacita in jurul cozii. Cand am ajuns in masina am observat ca Gremlin a mea era muscata de picioare, de burta...era vai de ea. Cu orgoliul facut praf si smotocita bine, nu a mai fost interesata de drum. Credeam ca nu mai ajungem odata la veterinar. Cat despre excursie, fusese deja stricata. Din fericire, ranile lui Gremlin nu au fost grave. Amandoua ne-am vindecat, fara urmari. Dar, daca ar fi sa o intrebam pe ea, un caine cu stapan ce parere are despre problema eutanasierii fratilor ei fara stapan, cunoscand-o de vreo 10 ani, va asigur ca ar vota DA la referendumul lui Oprescu. Garantat!

Problema eutanasierii cainilor fara stapan vazuta de un caine cu stapan

Daca Gremlin, cainele meu, ar putea avea o opinie despre problema cainilor vagabonzi, cred ca aceasta ar fi. Asa cum o cunosc eu de vreo zece ani, catelusa mea, un bichon de havana care cantareste 3,4 kg cand nu e tuns, si-ar dori sa nu mai existe caini fara stapan pe strada.
Pe cainele meu il cheama, spuneam, Gremlin. Pentru ca seamana cu personajele alea mici si rele care se faceau si mai rele atunci cand erau stropite cu apa. Si nu are teama de nimic. Nu se teme nici de oameni, nici de cainii cei mari, cu atat mai putin de cei mici. Ne iubeste si ne apara pe cei cativa din jurul ei, in rest maraie la tot ce prinde. Intr-o zi, pe cand ne intorceam dintr-o excursie frumoasa, am oprit la un han. Parcarea era goala, asa ca ne-am cautat un loc la umbra. Am coborat din masina si am deschis portiera din spate, pentru ca si Gremlin sa coboare. Limba ii atarna de-un cot si sigur abia astepta asta. Nici n-a pus bine cele patru picioare pe pamant, ca o haita de dulai nervosi a tabarat pe ea intr-o secunda. Nu stiu de unde au aparut, insa smotoceau la Gremlin a mea ca la oase. Nu am stat pe ganduri si am inceput sa trag de ei, hotarata sa nu o las pe Gremlin in coltii lor. Asta, deoarece cu siguranta nici ea nu m-ar fi lasat pe mine in coltii lor. M-am ales cu o muscatura la mana dreapta, insa a meritat. Mai cu picioarele, mai cu strigate, mai cu mainile goale, am reusit sa o prind pe Gremlin, sa o iau in brate si sa alerg spre restaurant. Cand m-am uitat la ea mai atenta, am vazut ca schiopata. Era muscata de picior, de burta....Nu  am reusit sa beau apa si o cafea..nici ei nu i-a mai trebuit nimic. Am pornit la drum spre casa, triste, amarate ca vai de noi. Excursia era de-acum uitata. Ma gandeam numai la veterinarul la care nu mai ajungeam odata! Din fericire, nu a fost nimic grav. Gremlin nu mai schiopateaza, ranile ni s-au vindecat si nu au existat urmari. Dar, daca e sa o intrebati pe Gremlin ce parere are despre cainii fara stapan, va asigur, asa cum o cunosc eu, ca e pentru eutanasierea lor! Garantat!

Ma intorc la blog


In septembrie 2008 imi faceam blog. Eram activa si dependenta de postarile amicilor mei, bloggeri. Si imi placea sa scriu.
 E drept, nu ma prinsese microbul FB, asa ca aici gaseam ceea ce ma interesa despre colegii mei de breasla de atunci.
In octombrie 2010 renuntam la blog. Intrasem in comunitatea FB si consideram ca acolo gasesc ceea ce blogul nu imi oferea : informatie in real time.
Nimic mai fals! Iata-ma, dupa 3 ani, revenind la blog, satula de poze cu pisicute, caluti, catelusi, bebelusi, floricele, dealuri, vai, apusuri, rasarituri, ploi si alte chestii care arareori mi-au transmis emotia pe care mi-o transmiteau cuvintele citite aici.
Dupa 3 ani, l-am gasit neschimbat. In poza de aici sunt mai tanara decat in cea de pe FB, facuta in aceasta vara. Dar o las asa. Ma simt mai bine, ma simt confortabil. Am mai fost pe aici. Cunosc locul. Si imi place. Asa ca, ma intorc la blog.


luni, 4 octombrie 2010

ce-ar fi fost daca....

De cateva zile incoace ma framanta aceeasi intrebare, pe care o adaptez la tot felul de subiecte ori situatii, care mai de care mai ciudate si mereu fara nicio legatura una cu alta. Imi vajaie capul din cauza acestei intrebari : ce-ar fi fost daca...? Ei, si acum incepe paienjenisul de situatii in care intrebarea asta neobosita se potriveste. A inceput la birou, uitandu-ma prin geam la un personaj despre care nu vreau sa discut. Si m-am intrebat ce-ar fi fost daca in functiile decizionale dintr-o institutie ar fi fost numiti profesionisti din domeniul in care activeaza acea institutie, personaje a caror pregatire, a caror experienta sa genereze respectul subalternilor si pe cel al colegilor. Pe ideea simpla "de ce sa fie seful mai prost ca mine?". Ei, m-a framantat intrebarea asta o vreme, fara sa stiu ca e de-abia inceputul. Au urmat alti de "ce-ar fi fost daca", mult mai chinuitori. Ce-ar fi fost daca acum 6 ani as fi luat alta decizie? Ce-ar fi fost daca eram langa ea acum mai bine de 4 ani? Dar daca acum un an as fi facut altfel? Sau nu as fi facut asta? Ori cealalta? Sau daca n-as fi mers? Sau daca as fi mers? Sau daca ar fi venit? Sau daca n-as fi plecat? Sau daca n-as fi spus aia, ori aialalta? Si mi-am dat seama ca lucrurile ar fi stat cu totul altfel in cel putin 80 la suta dintre situatii. In celelalte 20 la suta ar fi fost la fel. Pentru ca, dupa atata framantare, am ajuns la o concluzie certa: nu intotdeauna putem interveni prin deciziile noastre. Insa atunci cand o putem face, avem, frate, un talent stupid de-a face lucrurile sa se-ntoarca pe dos!!!! Si cum un rau odata facut greu se mai indreapta cu un bine facut prea tarziu, de-acum incolo ma voi gandi si mai obsedant la "ce-ar fi fost daca...?", insa inainte de a fi prea tarziu.