Ion Rațiu, sau singurul om pentru care am acceptat să fiu scuipată

Era prin 1990 și în România se declanșase competiția cu titlul „cine a mâncat mai mult salam cu soia”. Habar nu aveam cât și dacă mâncasem și eu. Ar fi trebuit să-mi întreb părinții, dar, din nu știu ce motiv, nu am făcut-o niciodată, deși la acea vreme părea foarte important. Expresia era folosită peste tot, la televizor, la radio, la mitingurile din stradă, la cina cu părinții, în tren, în autobuzul care ne ducea, pe mine și pe fi-miu, la grădiniță, oriunde. Iliescu mâncase. Și ieșea la televizor pentru a se lăuda cu asta. Câmpeanu și Rațiu nu mâncaseră.  Sau nu mâncaseră destul. Și erau atacați, la televizor, cu asta. „N-ați mâncat salam cu soia!”, strigau românii la ei. Apoi, au venit alegerile și cei doi nemâncători de salam cu soia s-au lansat în cursa pentru prezidențiale alături de un mâncător fruntaș de salam cu soia, Ion Iliescu. Ion Rațiu era preferatul meu. Îmi plăcea discursul lui despre România și patriotism, spre disperarea familiei mele, care îl critica pentru că trăise în afara țarii. Și că nu mâncase salam cu soia. Îmi plăcea felul în care se îmbrăca, îmi plăcea papionul lui și, mai ales îmi plăcea batista de la rever. Eleganța aceea care îi dădea un aer atât de distins, și, alături de discursul său occidental și de vocea lui blândă, toate erau pe sufletul meu. Așa că mi s-a părut firesc felul în care și-a organizat campania electorală. Cu voluntari, cu baloane, cu insigne, cu stegulețe, exact așa cum văzusem în filmele americane. Mi-a luat mai puțin de 5 minute pentru a mă decide și apoi înscrie pe lista de voluntari. Am primit baloane pe care scria Rațiu Președinte. Am primit și insigne mari și rotunde cu chipul și numele candidatului meu preferat. Aveam chiar și stegulețe. Cine mai era ca mine? Zburdam de bucurie și mă simțeam în al nouălea cer în democrația falsă a acelui an, sperând din tot sufletul că va deveni reală. Dacă aș fi avut și pălărioară așa cum au echipele candidaților prin filme, aș fi dansat step în timp ce o fluturam mândră. 

Mi-am luat baloanele, insignele și stegulețele și am pornit să-i fac campanie candidatului cu mâini mari , zâmbet cald și papion. În prima zi, m-am așezat strategic, lângă Modarom. Aveam un coșuleț cu insigne și stegulețe, umflasem baloanele și le legasem cu ață și îmi pusesem un zâmbet larg pe față. Le dădeam trecătorilor o insignă, sau un balon, ori un steguleț și îi îndemnam să-l voteze pe Ion Rațiu. Nici măcar unul nu a dorit să primească ceva de la mine. Parcă ar fi fost contaminate cu un virus letal, sau murdare de ceva scârbos. Oamenii întorceau capul și o luau la sănătoasa. Câte unul îmi reproșa, din când în când,că n-a mâncat salam cu soia. Altul îl trimitea la origini și mă îndemna să îl urmez. S-au găsit, însă, câțiva care au considerat că am nevoie de o lecție mai dură, așa că mă înjurau și mă scuipau. Mă scuipau la propriu. Cu flegme. Nu conta că nu înțelegeam ce au cu mine, un voluntar din echipa lui Rațiu, că nu pricepeam de ce mă urau atât de tare, că nu greșisem cu nimic. Ba, dimpotrivă, poate chiar mâncasem salam cu soia, la fel ca ei. Cine știe? Doar trăisem aici, învățasem la un liceu de lângă Modarom, munceam pe strada Mihail Sadoveanu, iar copilul mergea la grădiniță în centru. 

Nu m-am lăsat până nu am dat toate insignele, baloanele și stegulețele. Am încasat multe înjurături, amenințări și flegme de la trecători, însă cel mai tare m-a durut gândul că  preferatul meu nu va câștiga alegerile, ci le va pierde lamentabil. Ceea ce s-a și întâmplat, cum bine se știe. 

După un timp, am fost anunțată că Ion Rațiu vrea să mă cunoască și că m-a invitat la biroul său, în București. Nu doar pe mine, ci pe toți tinerii voluntari care au muncit pe stradă în campania sa. Ne-a invitat pe rând, nu pe toți odată, la ore diferite, în zile diferite, pentru a discuta cu noi, unul câte unul, preț de câteva minute. Trecuse aproape un an de la alegeri. Îmi amintesc că avea biroul la etajul unei clădiri vechi din Piața Universității. Am intrat în biroul secretarei sale la ora stabilită și aceasta mi-a spus că sunt așteptată. Era pentru prima oară în viața mea când eram așteptată de un om atât de important. Când am ajuns în aceeași cameră cu el, s-a ridicat de pe scaun, a ocolit biroul său cel mare, mi-a întins mâna lui uriașă și m-a invitat să iau loc lângă o măsuță, apoi s-a așezat lângă mine. Era impecabil, cu sacou, papion și eșarfă la rever. M-a întrebat despre copil, despre soț, i-am spus că sunt studentă la Jurnalism, m-a întrebat cum mă descurc cu școala, cu jobul și familia, mi-a mulțumit pentru ajutor,s-a scuzat pentru flegmele pe care le primisem în stradă de parcă ar fi fost direct vinovat, apoi s-a oferit să-mi acorde un interviu pentru săptămânalul la care scriam în Brașov. Am petrecut cu el o oră, iar totul era atât de firesc. 

A fost singura dată când l-am întâlnit. Sunt, însă, oameni pe care este suficient să-i întâlnești o dată pentru a-i ține minte toată viața. La urma-urmei, el este cel care a spus memorabila frază „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“

Cum am reușit să nu-l pup pe Vasile Șeicaru?

Băiatul meu s-a născut în vremuri grele pentru România, în august 1987, cu două luni și jumătate înainte de marea revoltă a muncitorilor brașoveni de la fabrica de autocamioane. Nu prea era de trăit pe atunci, în anii în care curentul ni se lua seara și ni se dădea înapoi dimineața, când lapte nu era, când totul era raționalizat, inclusiv pâinea. Dar, na, eram tineri și aveam speranțe mari și o doză consistentă de miserupism. Așa se face că ne doream acest copil mai presus decât orice. Și bine am făcut. Pentru că astăzi, dacă mă gândesc bine, e singurul lucru cu adevărat extraordinar făcut de noi, părinții copilului nostru.  

Așadar, copilul ni s-a născut în vremuri urâte. Dar el era frumos tare! Și îi plăcea Vasile Șeicaru. 
La vârsta de 6 săptămâni l-a auzit pentru prima oară și s-a îndrăgostit de vocea lui, pe loc. 

Mai știți radiocasetofoanele acelea din tinerețea noastră? Acelea care aveau mereu lângă ele un creion. Mergeau cu casete pe care le mai agățau uneori, dar, după ce le prindeai chichița, puteai asculta o față cap-coadă. Pentru asta era creionul. Scoteai caseta, luai creionul și rearanjai banda în interiorul casetei învârtind ușor una dintre rotițe. Ei,bine, în toamna acelui an, în casetofonul nostru era o casetă cu Vasile Șeicaru. O cumpăraserăm înainte să nasc. Și o ascultam,încet,în timp ce mă uitam la pruncul meu perfect cum doarme, între mesele acelea din 3 în 3 ore. Într-o zi, copilul meu a refuzat să adoarmă. Nici după masă, nici după plimbare, nici după băiță. Nimic nu a funcționat. Atunci, m-am întins lângă pătuțul lui, am pornit casetofonul, am redus volumul și m-am prefăcut că dorm. Pe vocea lui Vasile Șeicaru, bebelușul meu a adormit. Dacă îl lăsam singur câteva minute, îi porneam casetofonul, iar pe vocea lui Vasile Șeicaru stătea liniștit și asculta muzica.  „Romanță între două trenuri”, „Antiprimăvara”, „Biletul de tren”, „Dacă ninge, vei găsi”, „La adio”, „Din prea mult sau prea puțin”, „Citește numai la final”, „Aruncarea în valuri” și, preferatele lui, „Tango retoric” și „Actorul”. Mogâldeața aceea era numai ochi, așa că nu am mai scos caseta din casetofon până când a împlinit 7-8 luni. Adormea mai bine când îi cânta Șeicaru. Stătea cuminte când îi cânta „Citește numai la final”. Ba mai și gângurea după artist.

Trei ani mai târziu, când scriam la „Ecran Magazin”, am avut ocazia să-l cunosc și să-i iau un interviu. I-am povestit, într-o frază, povestea cu pruncul și caseta și a zâmbit, modest. Și  atunci i-am observat gura, ascunsă de mustață.  Și mi s-a părut a fi cea mai sexy din câte văzusem vreodată. Eu și fi-miu, doi ciudați, fascinați de un artist autohton. Am pus întrebări și am așteptat răspunsuri holbându-mă la gura artistului și forțându-mă să nu-l pup. O fi zis omul că sunt psihopată, n-o fi zis, habar nu am. Însă, în capul meu vâjâiau gânduri de genul „ești măritată și ai copil acasă”, „nu-l cunoști, e prima oară când îl vezi”, „ești un profesionist și acum te afli la muncă” , „de fapt, tu îl iubești pe Kevin Costner” și multe altele de acest gen.
Ați prins ideea. 
Cumva, a funcționat și artistul a scăpat neatins. Nu l-am mai văzut de atunci, așa că nu am mai putut râde împreună de această ciudățenie. Articolul pe care l-am scris când m-am întors de la București a fost departe de a fi obiectiv și imparțial. Dimpotrivă, a fost subiectiv și foarte părtinitor. Cum altfel, câtă vreme fi-miu, iar acum și eu, eram obsedați de subiectul interviului?!

Despre mere și punctul lor de vedere

Mi-am adus aminte astăzi, privind la televizor protestele din stradă, de prima lecție de scriitură de presă. Așa se numea materia și se făcea în anul I. Proful, al cărui nume, din păcate, îmi este greu să mi-l amintesc acum, ne-a pus un măr roșu pe masă și ne-a cerut să scriem un eseu, ceva, orice vrem noi, despre acel măr.
Firește, ne-am întrecut în a scrie despre beneficiile minunatului fruct. Despre nuanțele de roșu și de galben și despre cât de arătos este. Despre gustul lui dulce-acrișor. Despre aromă, despre multitudinea de feluri în care îl putem mânca. Despre câte în lună și în stele.
Proful a strâns lucrările noastre, după care le-a acordat, fiecăreia, doar câteva secunde. Apoi le-a aruncat în coș și ne-a anunțat verdictul : numai prostii! „De aceea voi nu sunteți jurnaliști. Pentru că habar nu aveți cum să fiți jurnaliști. Nici nu v-a învățat nimeni cum să fiți jurnaliști. Dar, e bine că nici nu pretindeți că sunteți. Nu-i așa că nu pretindeți?”- ne-a spus.
Firește, ne-am ofensat. Cum adică, muncim 30 de minute la ceva care ajunge la coș în mai puțin de un minut?! Apoi, tot el ne-a luminat.
Nici măcar unul dintre noi nu l-a rugat să întoarcă mărul. Așa că, toți am scris doar despre o latură, despre ceea ce vedeam de acolo de unde eram, fără a avea curiozitatea de a-l privi și analiza pe toate părțile. „Cum să scrii despre ceva ce vezi doar pe jumătate, sau pe sfert, fără să ai întreaga imagine în față? Greșeală gravă!”, ne-a reproșat proful.
Apoi, nici măcar unul dintre noi nu „a trecut șanțul”, așa ne spunea, pentru a privi lucrurile și din partea cealaltă, pentru a afla cum se vede și de dincolo, pentru a lua punctul de vedere al mărului. „Știți ce zice acum mărul despre voi?-ne-a întrebat el. Zice că sunteți 38 de fraieri plini de ei care îl analizați și scrieți despre el, fără a-i cere măcar o părere, fără a-l întreba cum este să fii un măr. Greșeală gravă, din nou!”.
Era doar un măr. Cum naiba să ne fi gândit să îi luăm punct de vedere? Cum să-l întoarcem și cu partea cealaltă la vedere, că doar tot ca un măr ar fi arătat, credeam noi, cei care le știam pe toate. Deși ar fi putut fi stricat, sau lovit, sau tăiat, ori mușcat. Nu ne-am gândit la asta. Eram siguri că arată exact ca ceea ce vedeam pe una dintre părțile lui.
Dar eram doar în primul semestru al primului an. Aveam o scuză,asta, și voiam să învățăm.
Acum ce scuză am avea?

Cu dinții în sus

Vă povesteam despre Dacia 1300 albă și strâmbă, al cărei bot era îndreptat spre stânga mereu, indiferent de direcția în care am fi mers. Mașina care obosea din 30 în 30 de kilometri, dar care se revigora imediat ce îi suflam în jigler. V-o amintiți? Ei,bine, am tot încercat să obțin o mașină nouă, însă mereu mi se spunea că nu sunt bani, că nu sunt mașini, că asta e încă bună, că merge bine, că are anvelope noi, că are cutie nouă și alte astfel de răspunsuri care mă descurajau. Plecam cu strâmba înapoi la Brașov, unde mă așteptau alte știri și reportaje de făcut. 

Știți bancul cu blonda care nu reușea să bage cheia în broască și căreia i se tot spunea „cu dinții în sus, cu dinții în sus”. De s-a pus femeia cu dinții în sus și striga „nu merge nici așa! Mai stau mult cu dinții în sus?”. Eh, la mine a mers. Cum am stat un pic cu dinții în sus, cum am scăpat de Dacia cea albă și am primit o alta,care mergea fără ca eu sau altcineva să-i suflăm în jigler, care avea botul îndreptat în aceeași direcție în care se deplasa, care nu stârnea emoții nimănui. Banală. 

Era în vremurile în care uzinele Tractorul, Hidromecanica, Steagu| Roșu devenită Roman-SA, Rulmentul funcționau și aveau împreună peste 50.000 de salariați. Guvernanții și FPS-ul doreau privatizarea lor, însă muncitorii, mai ales cei de la Steagu îi fugăreau pe delegații de la Renault și alte companii mari care veneau să vadă ce e de privatizat. Ieșeau pe Calea București, în zona în care acum este Mc Donald s și strigau Nu ne vindem țara, Jos Guvernul, Jos Năstase, Jos Iliescu! Li se mai alăturau, câteodată, și cei de la Tractorul, care veneau în coloană până în Steagul, scandând ca la 15 Noiembrie. Pentru ziariști, în special pentru corespondenții presei centrale și internaționale, cum eram eu, care transmiteam pentru TVR și BBC, aceste evenimente se urmăreau din miezul lor. Se înregistrau voci, se luau imagini, se vorbea cu protestatarii și cu liderii sindicali, cu directorul și cu șoferii rămași blocați în trafic, din cauza că cea mai mare intersecție din oraș, cea care făcea legătura cu DN1, la ieșirea spre București, era blocată de muncitori. Uneori se ardeau cauciucuri în mijlocul străzii, iar focul și fumul se vedeau de departe, așa că totul devenea și mai palpitant. 

Operatorul meu, care locuia în zonă, a ajuns repede în intersecție și a luat câteva cadre. Apoi a urcat în blocul din intersecție, a găsit un locatar care să-l lase să filmeze din balcon și a luat câteva cadre de sus, de toată frumusețea. Însă deliciul evenimentului l-am făcut eu, cu Dacia mea cea strâmbă. 

Ajunsă la protest, m-am blocat în coloana de mașini care așteptau să plece muncitorii din intersecție pentru a putea trece. Cumva, am reușit să mă strecor, mai pe margine, mai pe trotuar, până aproape de intersecție. În doar câteva minute s-a dezlănțuit iadul asupra mea. Dacia de serviciu era branduită atât pe portierele din față, cât și pe capotă cu sigla TVR. Și ce era TVR în opinia protestatarilor? Exact: era televiziunea lui Iliescu. Și a guvernului. Și ce strigau protestatarii? Corect! Strigau Jos Iliescu, Jos Guvernul!. Așadar, e lesne de anticipat ce a urmat. Câțiva bărbați au început să strige la mine Jos Iliescu și Jos Guvernul. În acel moment, mi-am blocat portiera din interior. Apoi, am auzit o voce care a strigat „Au mințit poporul cu televizorul”. Și au urmat mai mulți de Huo. N-a mai durat mult și am simțit prima lovitură de rangă. Apoi, încă una. Și încă 20. Mașina al cărei jigler trebuia scos la fiecare 30 de kilometri parcurși era atacată și lovită din toate părțile. Ce șoc trebuie să fi fost pe cameramanul meu, care filma de sus! Și încă nu filmase ceea ce era cu adevărat șocant.

Poc din stânga, buf din față, puf din spate, loviturile cu ranga nu conteneau să cadă peste mașina în care stăteam încuiată pe dinăuntru, înconjurată de muncitori hotărâți să-și verse ura împotriva guvernanților care, spuneau protestarii, voiau să îi lase fără locuri de muncă după ce le-ar fi privatizat uzinele. Deși păreau de neoprit, loviturile au încetat brusc, imediat după ce o voce a strigat „hai s-o răsturnăm!”. Cu mine înăuntru! Mi-am pus centura și am așteptat să vină moartea să mă ia. Și au încept să clatine mașina, până când au pus-o pe o parte. Apoi, încă un efort și au întors-o cu roțile în sus. Iar eu stăteam atârnată în centură, cu dinții în sus, și căutam o soluție la această mică problemă. Am reușit să ajung la telefonul de serviciu, pus în buzunar, și l-am sunat pe șeful Poliției. L-am rugat să-mi trimită repede un echipaj de la fața locului, pentru că „stau în mașină cu dinții în sus și nu e prea confortabil”. Din păcate, hazul de necaz pe care îl făceam nu m-a ajutat. „Hai, Mariana, că nu am timp de glume. Avem treabă”, mi-a zis el. Nu m-a crezut. Mi-a și închis telefonul în nas. Situația devenise foarte ciudată și nu mai aveam soluții. Când credeam că urmează să mor, am auzit o voce cunoscută. ”Băi, ce faceți? Ați înnebunit de tot? E Mariana noastră, băi!”. Era liderul sindical de la Steagu, care a recunoscut mașina după abțibildurile de pe portiere. ”Întoarceți-o imediat!”, a mai strigat el. Și a urmat încă o întoarcere pe portieră. Buuuuf, s-a auzit. Apoi, încă una, pe roți, în timpul căreia îmi luam rămas bun de la copil, de la părinți, de la viața mea. 

Dinții mei reveniseră în poziția lor firească. Iar muncitorii care îmi loviseră mașina cu răngile, foloseau acum aceleași răngi pentru a mă scoate din autoturismul distrus. Mașina a fost trasă pe iarbă, unde a rămas câteva zile, până când TVR a trimis o platformă și a dus-o la casat. Iar șeful Poliției m-a felicitat pentru curaj, după ce imaginile luate de cameramanul meu înmărmurit în balconul de la etajul 10 au făcut înconjurul țării și al continentului. Nu și-a cerut scuze pentru că nu m-a crezut. Nu mi-a dat explicații legate de felul în care m-a abandonat așa, cu dinții în sus, înconjurată de bărbați furioși și disperați. Dar m-a felicitat pentru curaj. Un curaj pe care nu l-am avut nicio clipă. Dar așa a fost perceput umorul sinistru pe care-l manifestasem la telefon. Resemnarea în fața morții inevitabile nu poate fi numită curaj, zic eu acum. Atunci, însă, nu am lăsat să se vadă teama. Nu am lăsat să se vadă resemnarea. 

Am plecat de lângă mașină strigându-le muncitorilor cu răngi ”Băi, nesimțiților, voi nu sunteți normali.”. Dar niciunul nu mi-a răspuns obraznic. Stăteau tăcuți, în salopete, cu răngile în mână. Păreau rușinați. Sau obosiți. În ceea ce mă privește, nu eram supărată pe ei. 

Primul gând care mi-a trecut prin cap, în timp ce mă îndreptam spre ieșirea din intersecție, a fost legat de mașină. „Am scăpat de tine”, i-am șoptit, rânjind în sinea mea.

Suflând în jigler

Mașina de serviciu cu care băteam județul Brașov, dar ajungeam adesea și în Prahova, Mureș, Covasna, Harghita sau Sibiu era o Dacia 1300 de culoare albă. Atât de veche și de ruginită, încât puțini erau cei care aveau curajul să urce în ea, alături de mine și operatorul meu. Nimic surprinzător, mai ales că botul mașinii era mereu îndreptat spre stânga, chiar și atunci când roțile erau fixate drept în față. Era strâmbă, obosită și pregătită pentru casare de vreo 3-4 ani, însă niciodată casată. Mașina asta ne ducea, însă, peste tot. Inclusiv la București de cel puțin două ori pe lună, când intram și pe la băieții din service. Se uitau la ea și, deși o vedeau șuie, mă asigurau că totul este în regulă. Până într-o zi când câteva zeci de protestatari de la uzina de autocamioane și cea de tractoare m-au scăpat definitiv de ea. Dar, asta e altă poveste.

Mașina asta a TVR, pusă la dispoziția echipei de la Brașov, avea o meteahnă. Din 30 în 30 de kilometri îi murea motorul, după ce o vreme refuza să accelereze atunci când călcam pedala. Devenise parte din noi. Nici măcar nu ne mai necăjeam. Când mașina refuza să-și ia avânt atunci când apăsam pedala de accelerație, știam amandoi că mai e puțin până se va opri. Așa cum știam și că, odată oprită, are nevoie de, ziceam eu, făcând haz de necaz,pupici. O vreme doar operatorul meu s-a priceput. Îi deschidea capota, îi scotea jiglerul, îl scutura, îl ștergea, îl ducea la gură și sufla îl el cu putere de câteva ori. Iar îl scutura, iar îl ducea la gură, iar sufla în el. Apoi îl așeza la locul lui, închidea capota și mașina zbura pe șosele, ca vântul. După un timp, după cateva zeci de astfel de opriri, am început să mă pricep și eu. Devenisem asul jiglerelor, deși nu ridicasem niciodată până atunci capota vreunei mașini. Suflam în el ca nimeni alta. După care, ajunsă cu greu la știre, eram gata machiată și pieptănată pentru a intra în live la televiziunea publică. Acum, nu cred că mi-aș mai aminti cum făceam. Atunci,totul era firesc. Totul făcea parte din job. Echipele se descurcau cu ce aveau. Eram și șoferi, și mecanici, și jurnaliști. Și nu ne plângeam, mai ales pentru că nu aveam cui. Singurul lucru care conta era știrea. Dacia aceasta albă, veche și îndărătnică a fost la dispoziția mea vreo 5 ani. O moștenisem de la fostul corespondent, care se pensionase și care o folosise pe vremea când TVR era singura televiziune din România, iar Dacia 1300 era singura mașină pe care TVR o putea cumpăra. O lovise, de aceea era așa strâmbă. Dar scăpaseră teferi toti ocupanții ei. 

Într-o zi, schimbătorul de viteze a rămas blocat în viteza a doua. Nu mai ieșea, însă putea porni de pe loc. Eram singură și trebuia să fac ceva. Așa că am pornit spre București, la service-ul TVR. Cu viteza a doua. Doar cu viteza a doua. Când m-au văzut mecanicii, s-au crucit la propriu. Până atunci, erau convinși cu nimeni nu poate trece Carpații cu viteza a doua. Nici acum nu știu cum am reușit să merg, cu 15-20 km la oră, până la București. Știu, însă, ce îmi dădea putere. Știrile. Le făceam cu drag. Și mi-ar fi lipsit dacă mașina rămânea defectă, iar eu nu mai puteam ajunge la ele, chiar și suflând în jigler din 30 în 30 de kilometri. Mașina TVR, cea de care m-am despărțit câțiva ani mai târziu, când a fost înlocuită cu o alta, doar puțin mai brează, a sfârșit la un protest sindical, după ce ne-a conturat multe amintiri de povestit.

În stand-up la televiziunea națională, cu…mămica

Pe nimeni nu m-am bizuit vreodată așa cum m-am bizuit pe mama. Orice grijă, orice necaz, orice bucurie, orice gând i le împărtășeam ei. Iar ea se bucura alături de mine, sau îmi alunga, cu o vorbă, îngrijorarea. Pe toate le prelua ca și cum ar fi fost ale ei. Inclusiv pe cele bune. Bucuria ei era atât de sinceră, încât abia așteptam să îi povestesc lucrurile bune din viața mea. Se înțelege de la sine că tot ei i le spuneam și pe cele rele, pentru că numai ea găsea cuvintele potrivite care-mi alungau grijile într-o clipă. Însă nu aș fi crezut vreodată că tot ea îmi va fi cameraman pentru filmările la televiziunea publică. Și a fost.

Cred că era înainte de anul 2000. Eram corespondent TVR în județul Brașov. Și era vară. În plin sezon al concediilor de odihnă. Iar cameramanul meu își luase un binemeritat concediu de vreo 20 de zile. Așa că, filmam singură și transmiteam la București imaginile și textul știrii. Îmi plăcea să fac asta. Problema a apărut într-un week end, când am filmat în Țara Făgărașului, lângă mânăstirea de la Sâmbăta de Sus o livadă de meri uscată, moartă, distrusă de gazele provenite din combinatul chimic de la Victoria. Aveam punct de vedere de la Agenția de Mediu din Brașov, mai trebuia doar să filmez pomii care arătau ca cei din scenele de noapte din filmele de groază. Ah, și să fac un stand-up în mijlocul livezii. Știți voi, plimbându-mă de colo-dincolo și arătând spre cameră dezastrul provocat de poluare. Dacă nu făceam asta, știrea nu intra. Eram deja la 100 de kilometri de Brașov, în livadă. Filmasem ce era de filmat și terminasem de strâns informațiile. Eram pregătită să transmit la București, când cererea editorilor mi-a dat ziua peste cap. Și ce făceam eu când aveam o problemă? Exact. Îmi sunam mama. Știți, cea care alunga orice motiv de stres. A mea locuia în apropiere, la Victoria, așa că răspunsul ei a venit firesc: „Aaa, păi asta e problemă? Te filmez eu, fata mamii”. După ce am râs zgomotos de răspunsul ei, mama a continuat: „Cât de greu poate fi? Nu tot un om te filma și până acum? Că doar nu vreun zmeu”. 

Așa că m-am urcat în mașină și am plecat după mămica.  Am găsit-o aranjată, dată cu parfum și rujată frumos. Iar am râs zgomotos de ea, gândindu-mă că a depus atâta efort pentru a arăta ca scoasă din cutie, când, de fapt, ea nu va apărea în niciun cadru, ci va fi în spatele camerei. Târziu, după moartea ei, am înțeles că mămica mea, sprijinul meu, omul meu de bază respecta atât de mult misiunea în care a intrat voluntar pentru a mă ajuta, încât nu putea face treaba aceasta importantă,altfel decât la patru ace. 

Ajungem la livada cu pomi morți, scot camera de filmat, o așez pe trepied, deschid monitorul de control pentru a nu o obliga să privească prin obiectiv, ca profesioniștii, și pornesc filmarea pentru a-i arăta mamei mele cum urma să facem. Mare lucru nu era de făcut. Ea urma să apese butonul de culoare roșie, când considera că sunt încadrată corect. Și să se asigure că rămân în cadru până termin stand-up-ul. După care să apese, din nou, butonul roșu. A făcut ce avea de făcut, stand-up-ul a ieșit bine, am dus-o repede acasă, apoi am fugit la releul din Brașov, cu știrea. Seara, la 20.00, sau poate la 23.00, a fost difuzată pe TVR. Imediat mi-a sunat telefonul. Era mămica. „Ai văzut, draga mamii, ce știre frumoasă am făcut noi? Și ce frumos ne-a prezentat crainicul!”. Iar eu am râs, din nou, auzind-o cum folosește, draga de ea, pluralul la persoana întâi. Noi am făcut. Pe noi ne-a prezentat. 

Am râs atunci. 

Doar acum, amintindu-mi zelul ei, plâng în timp ce scriu aceste rânduri. 

De dor, de mândrie, de bucurie, de toate astea în același timp. 

Hrănită de cea mai săracă femeie din țigănie

Prin anul 1995, mi-am convins șefii de la „Evenimentul Zilei” să-mi aloce o pagină întreagă de ziar pentru un subiect ciudat la acea vreme, rezolvat, din câte știu, între timp. Voiam să scriu despre copii care nu existau, despre oameni care nu existau oficial, pentru că nu aveau nici certificate de naștere, nici buletine. Care nu mergeau la școală pentru că nu se puteau înscrie câtă vreme nu existau. Care nu se puteau căsători pentru că nu aveau acte din care să reiasă că s-au născut. Care nu aveau niciun drept pe lumea asta, cum nu aveau nicio obligație, din același motiv: nu existau oficial. Urma să-i fotografiez și să-i arăt lumii. Să demonstrez că ei există, deși, oficial, nu se știe de ei. Că, deși nu apar în acte,ei trăiesc și se înmulțesc.

Știam că în comunitatea de romi de la Săcele, Gârcini, există copii și adulți fără certificate de naștere și fără buletine de identitate. I-am găsit aproape în fiecare casă din țigănia de la Gârcini, iar reportajul a ieșit fără probleme. Ce nu am scris, însă, în reportajul respectiv a fost și mai interesant. A fost o experiență unică și, până la acel moment, imposibil de realizat.

Imediat ce am oprit mașina, am fost înconjurată de cel puțin zece puradei desculți și aproape dezbracați. Știam unde merg de una singură, așa că îmi blindasem buzunarele cu bomboane, pe care le-am împărțit rapid. Pe doi dintre ei i-am convins să rămână de strajă la mașină, deoarece știam că, altfel, localnicii îmi vor demonta roțile și portierele pentru a le vinde la dezmembrări sau fier vechi. Mă aprovizionasem serios și cu țigări, și bine am făcut. Pentru că, după puradei au apărut frații, tații, verii și vecinii celor mici. Eram înconjurată. A fost ușor să mă împrietenesc cu ei, câtă vreme, la salutul lor tradițional „dă și mie o țâgară” am putut răspunde cu „ia de-aici”. Și am început să intru din, ca să zic așa, casă în casă. În una dintre bojdeuci era o bătrână singură. Trăia în două încăperi: una în care intrai de afară, folosită ca bucătărie și o alta în care se aflau un pat, un dulap și o masă. Chiar de la intrare m-a lovit un miros de mâncare bună,așa cum mirosea când gătea bunica mea de la poalele Munților Făgăraș. Bătrâna fierbea ceva într-un ceaun vechi așezat pe un butoi întors cu fundul în sus și transformat în sobă cu lemne. I-am spus că miroase bine mâncarea și atât mi-a trebuit. Bătrâna a luat un blid din tablă cu smalțul sărit, lingura mare din lemn de lângă ceaun și mi-a întins o tocăniță de cartofi în care fiersese doar cartofi, ceapă, morcovi, ceva roșii și sare. Apoi mi-a dat o lingură strâmbă, din aluminiu și m-a invitat să mănânc. Atât avea de pus pe masă. Și a împărțit cu mine. Nu știu de ce, dar am început să plâng. Fusesem în case de oameni gospodari în care nici apă nu am primit. Și am ajuns în cocioaba acestei țigănci bătrâne unde am fost hrănită imediat, chiar înainte de a fi întrebată de ce i-am trecut pragul. Fata de oraș din mine s-a întrebat, vreme de o secundă, dacă mâncarea e gătită igienic, dacă lingura sau farfuria sunt destul de curate, dacă imi vor ieși sau nu bube la gură. Însă doar o secundă. Am stat de vorbă cu bătrâna cea negricioasă în timp ce mâncam o tocăniță de cartofi mai gustoasă decât orice altceva. Nu a fost pomenită în reportajul despre copiii și tinerii care nu există. A rămas, însă, în sufletul meu. 

Ajunsă acasă, am pus și eu de o tocăniță de cartofi. N-a mirosit la fel. Și n-a ieșit nici pe sfert la fel de bună. Nici acum nu știu ce i-a lipsit.

Străin în țara mea

Era înainte de anul 2000, probabil în anul 1997 și devenisem deja corespondent pentru TVR, în județul Brașov. Numai că televiziunea publică nu avea, cum nu are nici acum, mai multe echipe, așa cum au televiziunile private. Prin urmare, atunci când corespondentul unui județ intra în concediu, cel din județul învecinat îi prelua atribuțiile. Și venise rândul colegei mele din județul Harghita să plece în vacanță. Așa se face că eu și cameramanul meu urma să acoperim evenimentele importante care aveau loc în zona de care răspundea ea. Pe lângă cele din județul Brașov, firește. 

Într-o seară, primesc un telefon din redacția de la București. Mi se spune că a doua zi, dis-de-dimineață, ar trebui să pornesc la drum spre Harghita, într-un sat găsit cu greu pe hartă, unde urma să aibă loc un eveniment la care participau etnici maghiari și ceva oficialități din Ungaria. Îmi sun cameramanul și îl anunț că trebuie făcut plinul la mașină, că trebuie încărcate bine bateriile la cameră pentru că plecăm departe. Îl rog să se uite și pe hartă după satul respectiv, pe atunci încă nu-i uitasem numele, pentru a ne găsi mai ușor drumul prin pădurile Harghitei. Firește, ne amintim cu toții că nu exista GPS, că nici internet nu era, că telefonul mobil era un Nokia din plastic gri cu butoane moi, care avea doar funcția pentru care fusese inventat, respectiv aceea de telefon. Și că era semnal doar în orașe. Poate, uneori, și în comune. Nicidecum în codrii patriei.

Și, plecăm la drum. Trecem de Sf. Gheorghe și ne îndreptăm spre județul Harghita. Peisajul devenea de-a dreptul spectaculos. Atât de frumos încât, din loc în loc, opream pentru a-l fotografia cu aparatul Canon digital pe care îl primisem pe gestiune de la  „Evenimentul Zilei”. Ne bucuram de ziua respectivă ca de o vacanță, ca de o ieșire din cotidianul brașovean, mereu încărcat de proteste, greve, crime, bătăi, accidente cu victime multiple și alte grozăvii de care aveam parte zilnic în acele vremuri. La un moment dat se trezește reporterul din mine și îmi întreb cameramanul, care conducea mașina de serviciu, cât mai este până ajungem. Și îl văd ușor crispat. M-am prins repede că habar nu avea. Își notase câteva repere pe o hârtiuță, însă nu le întâlnise până atunci. Ok,zic, mergem înainte, cu gândul că în primul sat oprim și întrebăm încotro s-o luăm. În primul sat oprim lângă primul om întâlnit. 

• Bună ziua, zic eu! Nu vă supărați, pe unde s-o luăm ca să ajungem la….? pfff, nu-mi pot aminti numele localității.
• Nemtudon romano, vine răspunsul omului. 

Hai să mergem mai departe, îi spun cameramanului. Trebuie să găsim pe altcineva.

La următorul localnic întâlnit, aceeași poveste. Nemtudom romano. Părăsim satul și pornim spre celălalt. Din nou întâlnim un localnic și din nou îi pun aceeași întrebare. Același răspuns. 

Nemtudom romano, îmi spune omul. Resemnată în ceea ce privește ratarea știrii pentru care am fost trimiși în Harghita și iritată de situația în care ne puneau localnicii din Harghita îi propun colegului meu ca la următoarea oprire pentru a cere indicații să mă filmeze din mașină. 

• Să mă filmezi în timp ce cer indicații, ok?, îi spun
• Ok, zise el.

Zis și făcut. Vedem un om, oprim în dreptul lui, cobor, Sorin filmează, iar eu prind curaj. 

• Bună ziua. Nu vă supărați…
• Nemtudom romano.
• OK, zic eu, rânjind satisfăcută în sinea mea. Do you speak în english? 
• Nemtudom, veni, invariabil, răspunsul omului.
• Buuuun. parlevu franse? - întreb eu, deși nu parleam o iotă în limba lui Voltaire.
• Nemtudom, nemtudom, răspundea localnicul, dând deja semne de plictiseală.
• Paruschi gavarit?, insist, deși, repet, nici la limba lui Cehov nu mă pricep.
• Nemtudom, nemtudom.
• Șprehănzi doici? - mai fac eu o încercare, de dragul show-ului, știindu-mă filmată, în timp ce mă rugam în gând ca omul să nu cumva să știe germana.
• Nemtudom, mai zise omul o dată, după care m-a lăsat acolo, în drum, nedumerită, dar satisfăcută că planul a ieșit, că acum aveam o știre.

Am mai repetat scenariul o dată, apoi încă o dată. De fiecare dată a mers la fel. În orice sat opream, primeam aceleași răspunsuri la întrebările mele, puse în toate limbile în care știam să formulez întrebarea. 

Aceasta a fost știrea din spatele unei știri ratate. TVR-ul a montat-o și a difuzat-o de mai multe ori. Colegii mei s-au distrat, noi ne-am distrat, însă am demonstrat, glumind astfel, că poți fi, la un moment dat, un străin pierdut în propria ta țară. Că indiferent câte limbi ai vorbi, cu adevărat, nu ca în cazul meu, rămâi doar un rătăcit fără speranță. 

BRASOVULE, TE IUBESC ! Îl iubesc pur şi simplu şi fără a aştepta sau cere ceva în schimb.

Când m-am decis să intru în cursa pentru Primăria Braşov, am fost întrebată sub ce slogan mi-aş dori să candidez. Şi imediat am realizat că iubirea pentru oraşul acesta şi pentru oamenii lui reprezintă singurul motiv pentru care aş face acest lucru. Şi am spus, firesc, BRASOVULE, TE IUBESC ! Îl iubesc pur şi simplu şi fără a aştepta sau cere ceva în schimb.

Numai că, nu este un simplu slogan . Este un strigăt de iubire amestecată cu furie. Pentru că trăim într-un oraş de munte înconjurat de păduri, dar suntem captivi în betoane şi asfalt. Într-un oraş în care nu mai suntem în siguranţă pe străzi. Într-un oraş în care există străzi fără trotuare (vezi strada Vişinului, din Noua). Într-un oraş fără apă caldă, cu transport public învechit şi cu apă rece mai scumpă decât la şes. Un oraş poluat, deşi nu mai e pic de industrie în el. Un oraş falnic cândva, dar îngenunchiat de lipsa de investitori, de lipsa de confort, de lipsa de siguranţă şi de mafia locală.

Trist , dar adevarat! Brasovul este un oraş captiv şi îngenunchiat în faţa unui grup de persoane, aceleaşi de 12 ani , care nu urmăresc decât interesul lor personal .

Noi, ecologiştii, şi eu, personal, ca om al acestei cetăţi, considerăm că Braşovul este casa noastră. Prin urmare, consider că trebuie să facem totul pentru a ne simţi în siguranţă şi confortabil la noi acasă.  Ne dorim condiţii de viaţă decente, locuri de muncă, transport nepoluant, parcuri verzi pentru noi, parcări ecologice în tot oraşul, locuri de joacă sigure pentru copii, aer curat, respect pentru cetăţeni şi soluţii pentru nevoile lor.

Asta ne dorim si vă dorim. Fără a avea vreun interes meschin, ori vreo datorie de achitat vreunui grup de interese, ecologiştii vă cer, acum, votul.

În numele colegilor mei şi al meu personal le mulţumesc tuturor celor care, în această campanie ne-au zâmbit şi ne-au încurajat, celor care ne-au certat şi ne-au reproşat că nu am fost mai activi şi mai luptători împotriva mafiei defrişărilor, celor sceptici, care ne-au spus că nu vom reuşi să schimbăm nimic, pentru că cei răi sunt mai mulţi şi mai puternici.  Îi asigurăm că ce a fost mai greu am făcut deja. Pentru că, cel mai greu este să renunţi la liniştea de acasă şi să te hotărăşti să porneşti la luptă cu cei corupţi. Noi am făcut-o. Şi ştim ce vrem, pentru că vrem ceea ce vreţi şi voi.

Vom face totul pentru a ne respecta cuvântul pe care vi l-am dat atunci când ne-am întâlnit, indiferent cât va fi de dificil.

Sperăm să vă alăturaţi ecologiştilor braşoveni în acest demers pentru a transforma oraşul în casa noastră cu adevărat.

Toţi iubim natura, aşa cum toţi urâm corupţii.

Haideţi să ecologizăm Braşovul!

Haideţi să facem împreună Braşovul European!

Haideţi lângă ecologiştii braşoveni!

loading...

Braşovul-casa noastră

La mine acasă nu sunt căpuşe. Iar dacă ar fi, aş lua măsuri pentru a scăpa de ele cât mai urgent.

La mine acasă, gunoiul nu e strâns sub masă. Dacă ar fi, l-aş lua şi l-aş arunca departe de casa mea.

La mine acasă nu sunt hoţi. Dacă ar fi, aş suna autorităţile competente să vină să mă scape de ei.

La mine acasă poţi călca liniştit, fără teama că te vei împiedica în praguri. Şi nici gropi nu sunt. Nici alte capcane. Suntem liniştiţi acasă.

La mine acasă, banii sunt cheltuiţi cu cap. Întâi hrana, căldura, apa caldă, curentul, apoi telefoanele, internetul, hainele şi, dacă mai rămân, ne satisfacem câte un moft-două. Dacă am da banii pe mofturi şi abia apoi pe pâine, n-ar mai fi casă.

La mine acasă nu avem balconul plin cu flori exotice şi frigiderul gol. Pentru că la mine acasă oamenii dinăuntru sunt cei care contează, şi abia apoi ce cred vecinii despre casa mea.

La mine acasă aerul nu e poluat intenţionat cu fel şi fel de noxe ucigătoare. Avem grijă să aerisim, să nu facem fum şi verificăm instalaţiile de gaz.

La fel e şi la tine acasă, nu-i aşa? Nici ţie nu-ţi plac căpuşele, nici ţie nu-ţi place mizeria, nici ţie nu-ţi plac hoţii, nici ţie nu-ţi plac capcanele. În schimb, îţi place liniştea din casa ta.

Am spus-o încă din 1 martie, de la lansarea candidaturii mele la Primăria Braşov, că oraşul este casa lărgită. În acest oraş trăim noi, tot aici trăiesc toţi cei pe care îi iubim noi. Copiii noştri se joacă, învaţă şi cresc în acest oraş, părinţii noştri, prietenii noştri, rudele noastre, colegii noştri, cu toţii trăiesc în acest oraş. Pentru fiecare dintre noi contează ce se întâmplă cu acest oraş. Iar dacă lucrurile nu merg aşa cum trebuie în acest oraş şi dacă nu e bine pentru copiii noştri, pentru părinţii noştri sau pentru noi înşine, atunci acest oraş, pe care noi îl numim acasă, are nevoie de măsuri.

Dacă acest oraş a fost gândit, în ultimii ani, pentru maşini şi pentru a da bine la turişti, atunci poate că ar trebui să-l regândim şi să-l redăm oamenilor. Să facem din Braşov un oraş prietenos cu locuitorii lui. Cu cei care spun la finalul concediului: „mă întorc acasă”.

Acestora le propun un oraş care să nu le mai fie potrivnic, în care să nu se mai simtă mai prejos decât maşinile, sau decât turiştii atraşi de giratoriile înflorate, în vreme ce oamenii oraşului nu au apă caldă, nu au trotuare, nu au locuri în care să-şi plimbe pruncii departe de trafic.

Le propun un oraş pentru oameni. Cu zone verzi. Cu arbori. Cu flori perene. Cu iarbă. Cu trotuare. Cu parcuri. Cu proiecte în favoarea lor, nu a unor grupuri mici de politicieni învechiţi în funcţii şi abonaţi la bani publici.

Un oraş civilizat, cu mijloace de transport nepoluante. Cu parcări ecologice, verzi, care lasă pământul să respire chiar şi între blocurile din beton.

Un oraş fără firme căpuşă şi fără corupţi şi coruptibili cu acces la banul public.

Un oraş în care egalitatea de şansă nu e doar un slogan, sau un vis.

Un oraş în care se va construi cu respectarea legii.

Un oraş în care serviciile publice vor fi publice cu adevărat.

Un oraş cu o Primărie deschisă în toate sensurile acestui cuvânt. Vizibilă, transparentă, creativă, pro-cetăţean.

Vă propun un prieten în fruntea acestei primării.

Unul de-al vostru.