Suflând în jigler

Mașina de serviciu cu care băteam județul Brașov, dar ajungeam adesea și în Prahova, Mureș, Covasna, Harghita sau Sibiu era o Dacia 1300 de culoare albă. Atât de veche și de ruginită, încât puțini erau cei care aveau curajul să urce în ea, alături de mine și operatorul meu. Nimic surprinzător, mai ales că botul mașinii era mereu îndreptat spre stânga, chiar și atunci când roțile erau fixate drept în față. Era strâmbă, obosită și pregătită pentru casare de vreo 3-4 ani, însă niciodată casată. Mașina asta ne ducea, însă, peste tot. Inclusiv la București de cel puțin două ori pe lună, când intram și pe la băieții din service. Se uitau la ea și, deși o vedeau șuie, mă asigurau că totul este în regulă. Până într-o zi când câteva zeci de protestatari de la uzina de autocamioane și cea de tractoare m-au scăpat definitiv de ea. Dar, asta e altă poveste.

Mașina asta a TVR, pusă la dispoziția echipei de la Brașov, avea o meteahnă. Din 30 în 30 de kilometri îi murea motorul, după ce o vreme refuza să accelereze atunci când călcam pedala. Devenise parte din noi. Nici măcar nu ne mai necăjeam. Când mașina refuza să-și ia avânt atunci când apăsam pedala de accelerație, știam amandoi că mai e puțin până se va opri. Așa cum știam și că, odată oprită, are nevoie de, ziceam eu, făcând haz de necaz,pupici. O vreme doar operatorul meu s-a priceput. Îi deschidea capota, îi scotea jiglerul, îl scutura, îl ștergea, îl ducea la gură și sufla îl el cu putere de câteva ori. Iar îl scutura, iar îl ducea la gură, iar sufla în el. Apoi îl așeza la locul lui, închidea capota și mașina zbura pe șosele, ca vântul. După un timp, după cateva zeci de astfel de opriri, am început să mă pricep și eu. Devenisem asul jiglerelor, deși nu ridicasem niciodată până atunci capota vreunei mașini. Suflam în el ca nimeni alta. După care, ajunsă cu greu la știre, eram gata machiată și pieptănată pentru a intra în live la televiziunea publică. Acum, nu cred că mi-aș mai aminti cum făceam. Atunci,totul era firesc. Totul făcea parte din job. Echipele se descurcau cu ce aveau. Eram și șoferi, și mecanici, și jurnaliști. Și nu ne plângeam, mai ales pentru că nu aveam cui. Singurul lucru care conta era știrea. Dacia aceasta albă, veche și îndărătnică a fost la dispoziția mea vreo 5 ani. O moștenisem de la fostul corespondent, care se pensionase și care o folosise pe vremea când TVR era singura televiziune din România, iar Dacia 1300 era singura mașină pe care TVR o putea cumpăra. O lovise, de aceea era așa strâmbă. Dar scăpaseră teferi toti ocupanții ei. 

Într-o zi, schimbătorul de viteze a rămas blocat în viteza a doua. Nu mai ieșea, însă putea porni de pe loc. Eram singură și trebuia să fac ceva. Așa că am pornit spre București, la service-ul TVR. Cu viteza a doua. Doar cu viteza a doua. Când m-au văzut mecanicii, s-au crucit la propriu. Până atunci, erau convinși cu nimeni nu poate trece Carpații cu viteza a doua. Nici acum nu știu cum am reușit să merg, cu 15-20 km la oră, până la București. Știu, însă, ce îmi dădea putere. Știrile. Le făceam cu drag. Și mi-ar fi lipsit dacă mașina rămânea defectă, iar eu nu mai puteam ajunge la ele, chiar și suflând în jigler din 30 în 30 de kilometri. Mașina TVR, cea de care m-am despărțit câțiva ani mai târziu, când a fost înlocuită cu o alta, doar puțin mai brează, a sfârșit la un protest sindical, după ce ne-a conturat multe amintiri de povestit.

Braşovul-casa noastră

La mine acasă nu sunt căpuşe. Iar dacă ar fi, aş lua măsuri pentru a scăpa de ele cât mai urgent.

La mine acasă, gunoiul nu e strâns sub masă. Dacă ar fi, l-aş lua şi l-aş arunca departe de casa mea.

La mine acasă nu sunt hoţi. Dacă ar fi, aş suna autorităţile competente să vină să mă scape de ei.

La mine acasă poţi călca liniştit, fără teama că te vei împiedica în praguri. Şi nici gropi nu sunt. Nici alte capcane. Suntem liniştiţi acasă.

La mine acasă, banii sunt cheltuiţi cu cap. Întâi hrana, căldura, apa caldă, curentul, apoi telefoanele, internetul, hainele şi, dacă mai rămân, ne satisfacem câte un moft-două. Dacă am da banii pe mofturi şi abia apoi pe pâine, n-ar mai fi casă.

La mine acasă nu avem balconul plin cu flori exotice şi frigiderul gol. Pentru că la mine acasă oamenii dinăuntru sunt cei care contează, şi abia apoi ce cred vecinii despre casa mea.

La mine acasă aerul nu e poluat intenţionat cu fel şi fel de noxe ucigătoare. Avem grijă să aerisim, să nu facem fum şi verificăm instalaţiile de gaz.

La fel e şi la tine acasă, nu-i aşa? Nici ţie nu-ţi plac căpuşele, nici ţie nu-ţi place mizeria, nici ţie nu-ţi plac hoţii, nici ţie nu-ţi plac capcanele. În schimb, îţi place liniştea din casa ta.

Am spus-o încă din 1 martie, de la lansarea candidaturii mele la Primăria Braşov, că oraşul este casa lărgită. În acest oraş trăim noi, tot aici trăiesc toţi cei pe care îi iubim noi. Copiii noştri se joacă, învaţă şi cresc în acest oraş, părinţii noştri, prietenii noştri, rudele noastre, colegii noştri, cu toţii trăiesc în acest oraş. Pentru fiecare dintre noi contează ce se întâmplă cu acest oraş. Iar dacă lucrurile nu merg aşa cum trebuie în acest oraş şi dacă nu e bine pentru copiii noştri, pentru părinţii noştri sau pentru noi înşine, atunci acest oraş, pe care noi îl numim acasă, are nevoie de măsuri.

Dacă acest oraş a fost gândit, în ultimii ani, pentru maşini şi pentru a da bine la turişti, atunci poate că ar trebui să-l regândim şi să-l redăm oamenilor. Să facem din Braşov un oraş prietenos cu locuitorii lui. Cu cei care spun la finalul concediului: „mă întorc acasă”.

Acestora le propun un oraş care să nu le mai fie potrivnic, în care să nu se mai simtă mai prejos decât maşinile, sau decât turiştii atraşi de giratoriile înflorate, în vreme ce oamenii oraşului nu au apă caldă, nu au trotuare, nu au locuri în care să-şi plimbe pruncii departe de trafic.

Le propun un oraş pentru oameni. Cu zone verzi. Cu arbori. Cu flori perene. Cu iarbă. Cu trotuare. Cu parcuri. Cu proiecte în favoarea lor, nu a unor grupuri mici de politicieni învechiţi în funcţii şi abonaţi la bani publici.

Un oraş civilizat, cu mijloace de transport nepoluante. Cu parcări ecologice, verzi, care lasă pământul să respire chiar şi între blocurile din beton.

Un oraş fără firme căpuşă şi fără corupţi şi coruptibili cu acces la banul public.

Un oraş în care egalitatea de şansă nu e doar un slogan, sau un vis.

Un oraş în care se va construi cu respectarea legii.

Un oraş în care serviciile publice vor fi publice cu adevărat.

Un oraş cu o Primărie deschisă în toate sensurile acestui cuvânt. Vizibilă, transparentă, creativă, pro-cetăţean.

Vă propun un prieten în fruntea acestei primării.

Unul de-al vostru.

Un brașovean cutreieră de 20 de ani lumea, la picior .Horațiu Moarcăș a parcurs sute de mii de kilometri, dintre care 700 numai luna aceasta

”Evenimentul zilei” este singurul reprezentant al presei românești care a reușit să realizeze un interviu cu brașoveanul Horațiu Moarcăș, în vârstă de 42 de ani, românul despre care puțină lume știe că de 20 de ani cutreieră lumea, la picior. A parcurs sute de mii de kilometri de-a lungul și de-a latul pământului, a trăit cu pinguinii sau cu ultimii reprezentanți în viață ai băștinașilor planetei, a parcurs toate junglele de pe Terra, două deșerturi mari și a privit lumea de la peste 5000 de metri altitudine și -37 de grade Celsius. Și-a văzut moartea cu ochii de nenumărate ori, a fost înțepat de insecte, a fost mușcat de crocodil, a mâncat pești piranha, a scăpat de gherila ecuadoriană și cea din Nicaragua, înarmate până în dinți, a fost cât pe ce să se înece în Amazon și a trăit 12 zile pe un petec de noroi în mijlocul marelui fluviu, pe care a făcut trei expediții până acum. Luna aceasta a parcurs 700 de kilometri pe jos în Chile, Țara de Foc și Patagonia. Cu un rucsac mic în spate și un kit de supraviețuire. Fotografiază animale și păsări, de care se apropie până la mai puțin de un metru. Cum reușește? ”Dacă stai liniștit lângă ele o zi, două sau trei, te acceptă ca fiind unul de-al lor. Apoi, te poți apropia cu încredere oricât dorești”, spune Horațiu Moarcăș.

Prima călătorie a lui Horațiu Moarcăș a avut loc în anul 1997, pe când avea 23 de ani. A plecat de la Ankara și a mers la Muntele Ararat, în Armenia, după Arca lui Noe, apoi până în Iran. A fost singura dată când l-au însoțit doi prieteni. După această călătorie, a bătut lumea la picior numai de unul singur. Acum s-a întors dintr-o călătorie de 700 de kilometri prin Chile, Țara de Foc și Patagonia. A făcut mii de fotografii, de care este interesat Muzeul de Istorie Naturală din Londra. Nu are sponsori, nu are contracte. Își suportă din proprii bani toate cheltuielile. Este inginer specializat în prelucrarea lemnului și aceasta este singura sursă a banilor pentru călătoriile sale, marea lui pasiune. Este un bărbat căruia îi plac provocările, acesta fiind singurul motiv pentru care își riscă viața în acest fel. ”În Nicaragua nu am putut intra decât clandestin. Am intrat și am ieșit clandestin din Nicaragua. M-a ajutat gherila nicaraguană, pentru 90 de dolari”, povestește cel care pleacă prin lume ”înarmat” doar un aparat de fotografiat. A trăit cu peste 20 de comunități sută la sută indigene de pe glob, a mâncat un pumn de orez porționat astfel încât să-i ajungă mai multe zile, a luat păduchi și a cunoscut-o pe singura femeie rasă pusă rămasă în viață din comunitatea indigenă yamana, din sudul Țării de Foc. A călcat pe pământ nemaicălcat vreodată de picior de om și a ajuns pe plaje pe care nimeni n-a mai fost vreodată, cum sunt cele din Galapagos, din Oceanul Pacific.  A găsit două pepite de aur în 10 minute, pe Plaja de Aur aflată între Columbia și Ecuador. Nu le-a luat. Știa că armata ecuadoriană îl va executa pe loc dacă l-ar fi prins cu ele în rucsac. Și bine a făcut, căci a întâlnit soldații și a fost percheziționat. A rupt sute de perechi de bocanci și a plâns de frică și de disperare. Nu îi este deloc jenă să recunoască asta acestui bărbat tânăr, călit, curajos și înalt. ”Cui nu îi este deloc frică sigur are o problemă mentală. Frica este cea mai bună strategie pentru supraviețuire. Cele mai bune idei îți vin când îți este frică”, spune Horațiu Moarcăș. De cine îi este lui frică? De oameni. Atât. Îi este frică de braconieri. ”Pe o vale în Țara de Foc trăiesc colonii de castori. Braconierii au împânzit zona de capcane pentru a-i prinde. Eu le-am dezamorsat toate capcanele. Dacă mă prindeau, mă împușcau pe loc”. Îi este teamă și de soldați, pentru că sunt oameni care au ordin să tragă în tot ce întâlnesc. În schimb, nu îi este frică de crocodili, chiar dacă unul dintre ei l-a mușcat. Nici de pitoni. Dimpotrivă. Spune că una dintre cele mai prietenoase viețuitoare întâlnite este un piton lung de 4 metri. Fotografiază orice jivină întâlnește, de la 0,5 metri. ”Nu am lentile. Mă apropii și fac poza. Dacă vrei, chiar poți. Am poze cu o specie de șopârle care aleargă pe luciul de apă pe picioarele din spate. Am trăit cu ele cuminte vreo două zile, până m-au acceptat. Apoi le-am putut fotografia. La fel și cu maimuțele urlătoare. Am stat cu ele și, după nici 3 zile, puiuții veneau singuri la mine. La fel și în coloniile de pinguini. Am trăit cu pinguinii într-un cort instalat la 50 de metri de ei. Unul dintre pui, cu siguranță orfan, se urca, după vreo 3 zile, pe bocancul meu și mă trăgea de pantalon, așa cum fac ei cu părinții atunci când cer mâncare. Animalele nu consideră omul drept un dușman”, ne-a mărturisit Horațiu Moarcăș. Cel mai frică i-a fost pe Amazon, unde, în 2008,  a trăit 12 zile într-o lagună, populată cu 3 indieni adulți și doi copii din tribul Bora, pe un petec de noroi pe un fost mal al marelui fluviu lat de 23 de kilometri. ”Atunci am plâns de deznădejde. Ploua continuu și am fost sigur că asta e, că aici îmi voi găsi sfârșitul, că s-a terminat cu mine”, spune brașoveanul. A scăpat plecând cu o barjă care, într-o bună zi de marți, a trecut pe acolo. Avea în rucsac câteva batoane cu proteine, iar asta le-a salvat tuturor viața. Indienii aveau trei pumni și orez și unul de fasole, dar niciun petec de pământ. Acolo a mâncat pești piranha, copți în frunze de palmier în jar. ”E ok în os, foarte puțină carne, dar te gândești că ai numai două variante: mănânci, sau mori”, povestește Horațiu Moarcăș.

Mai ușor decât pe Amazon, unde a fost de trei ori până acum, i s-a părut la 5000 de metri altitudine și minus 37 de grafe Celsius. ”Am dormit sub cerul liber 10 zile. Un cer ca oglinda, fără un petec de nor, iar noaptea era plin cu stele. Era frig, însă frumos. Am mâncat doar batoane cu proteine și geluri energizante. Cu astea am supraviețuit”, spune el.

. ”Cel mai mult îmi place la Brașov”, spune cel care a văzut aproape toată lumea

L-am întrebat pe Horațiu Moarcăș care loc de pe pământ i s-a părut a fi cel mai frumos. ”Cel mai mult îmi place la Brașov”, spune cel care a văzut aproape toată lumea. Am fost curioasă să aflu ce are în rucsacul cu care pleacă în călătorie și mă așteptam la fel de fel de chestii scumpe și de ultimă generație. Nici vorbă de așa ceva! ”Am un antibiotic, praf și gel, pentru cazul în care mă înțep sau rănesc. Un cuțit, pentru a tăia vegetația în junglă, sau pentru a curăța peștii, dacă am noroc și-i prind. Am un bidon din metal, în cazul în care găsesc doar apă care trebuie fiartă. Am un mic furtun din cauciuc, pentru cazul în care găsesc apă doar pe stânci și trebuie s-o colectez direct de pe piatră. Furtunul ăsta e bun și atunci când te rănești pentru că-l transformi rapid în garou. Am o lanternă și baterii, am o trusă pentru pescuit, o cordelină tip paracord, care susține 500 de kilograme, o busolă care funcționează pe ambele emisfere, pentru că ar fi aiurea să fii în emisfera sudică dotat cu o busolă pentru emisfera nordică, mai am un fluier pentru cazul în care sunt în pericol și trebuie să cer cumva ajutor, o folie pentru supraviețuire, pe care o întind când e apă pe jos și o lamă de bisturiu, pentru a mă opera singur atunci când sunt mușcat sau înțepat. Mai am puțin pansament, bețe de chibrit rezistente la umezeală și o bucată de magneziu, pe care o folosesc ca pe un amnar, frecand-o de lama cuțitului, atunci când altfel nu pot face focul. Firește, mai am, ca orice om, un sac de dormit, șosete și schimburi curate, batoane proteice și 2-3 kilograme de fructe uscate”, mi-a mărturist brașoveanul, precizându-mi încă o dată că nu a mai  discutat cu niciun alt ziarist român despre asta, că sunt singurul reporter căruia i-a mărtusit atât de multe lucruri.

L-am părăsit pe Horațiu Moarcăș cu o strângere în brațe. Firească. E genul acela de om lângă care te simți onorat să fii. Va rămâne la Brașov, în locul pe care îl iubește cel mai mult dintre toate, până în luna iulie. Atunci va porni într-o nouă călătorie. O nouă pereche de bocanci va fi ruptă. O nouă aventură va fi începută.

loading...

La nivelul conducerii acestui oraș, în întregul său, se impune o ecologizare prin ”defrișare”, susține candidatul PER la Primăria Brașov, Mariana Sebeni-Comșa

Un interviu publicat in Gazeta Brasovului, editia din aceasta saptamana.

Partidul Ecologist Român este singura formațiune politică din Brașov care și-a desemnat candidatul pentru funcția de primar al Brașovului după ce a consultat, vreme de aproximativ un an, societatea civilă. Au fost propuși pentru calitatea de candidat membri ai mediului universitar brașovean, ai mediului de afaceri, medici, avocați și reprezentanți ai societății civile. Jurnalista Mariana Sebeni-Comșa a fost cea care a adunat cele mai multe aprecieri, prin urmare a fost desemnată candidata PER pentru funcția de primar în alegerile din iunie, ca reprezentantă a societății civile.  Așadar, PER intră  încrezător în această competiție, pentru că Mariana Sebeni-Comșa este singurul candidat care nu a fost niciodată nici consilier local, nici consilier județean, nici viceprimar, nici primar, prin urmare nu poate fi acuzată de către brașoveni că ar fi putut face ceva pentru acest oraș și nu a făcut-o.  Dimpotrivă, jurnalista Mariana Sebeni-Comșa, în calitatea sa de corespondent zonal pentru BBC  World Service, Radio România, TVR sau Evenimentul Zilei a apărat constant, vreme de 25 de ani, interesele brașovenilor, semnalând neregulile comise de cei care conduc orașul și care își doresc astăzi  să îl conducă și în următorii 4 ani.

B.P.PER : Care crezi că ar fi prima măsură de luat după câștigarea fotoliului de primar?

Mariana Sebeni-Comșa :. Cred că mâna unei femei ar trebui să se facă simțită imediat. Prin urmare, vom începe ”curățenia” și vom scăpa de petele puse de corupție pe imaginea orașului nostru Noi, brașovenii, suntem oameni mândri de orașul acesta, însă mândria ne este umbrită de dosarele întocmite de DNA pentru oamenii de la vârful orașului și județului. Sintagma ”Brașov, orașul corupților” va dispărea numai dacă vom face o ecologizare prin ”defrișare”, adică înlăturând tot ceea ce este putred aici. Vor dispărea contractele publice date pe ochi frumoși, licitațiile organizate cu dedicație, afacerile aranjate,dar plătite de la buget, cu banii brașovenilor, funcțiile date pe alte criterii decât cele ale competenței. Caietele de sarcini vor fi întocmite astfel încât orice om de afaceri să poată participa la licitații, nu doar unii, mereu aceiași. Proiectele vor fi finanțate numai după consultări cu societatea civilă, pentru ca toți concitadinii mei să știe de ce, pe ce, cum și cât s-a cheltuit din banii urbei.

B.P.PER : Faptul că ești femeie poate reprezenta un avantaj, sau un dezavantaj în această competiție?

Mariana Sebeni-Comșa : Nu cred că acest lucru este relevant pentru brașoveni. Nici pentru mine. Nu știu cum îi influențează asta, însă, pe partenerii mei de competiție. Înainte de orice, sunt un om al cetății. Dar, dacă ceilalți candidați au impresia că sunt ușor de ”bătut” doar pentru că sunt femeie, atunci se înșeală. Eu tratez orașul acesta așa cum am făcut-o mereu. Ca pe propria mea casă. Îl iubesc și îl respect, îi simt lipsa sau mă laud cu el, așa cum fac cu orice alt lucru drag mie. Nu cred că există vreun brașovean care să-și lase copiii, banii, familia și casa pe mâna unui om care este prezumtiv hoț. Ori, mincinos. A unuia care i-a demonstrat de-a lungul anilor că nu i-a păsat de altceva decât de propria persoană. Lărgind proporțional exemplul, așa e și cu Primăria. Aici sunt banii brașovenilor plătitori de taxe, aici, pe străzile orașului sunt copiii brașovenilor, părinții lor, colegii lor și toți cei dragi. Nu cred că există vreun om care și-ar lăsa tot ce are pe mâna cuiva în care nu mai poate avea încredere pentru că nu i-a demonstrat niciodată că-i pasă. Apoi, mai este un aspect în cadrul aceleiași comparații. Ce fel de gospodar este cel care are o casă frumos spoită, cu ferestrele pline de mușcate, dar în interiorul căreia oamenii sunt săraci, triști, cu facturile neplătite și plini de datorii? Îi las pe brașoveni să răspundă. 

Eu intru cu încredere în această competiție, pentru că am lângă mine o echipă frumoasă, deoarece PER are oameni capabili să conducă, într-o manieră ecologică, adică respectând legea, oameni corecți, nepătați, oameni care au demonstrat că înseamnă ceva ca indivizi pe propriile lor forțe și fără a obține toată viața lor privilegii din partea vreunui partid, oameni care se vor regăsi pe listele pentru Consiliul Local și Consiliul Județean Brașov.

Brașovule, te iubesc! De aceea îți voi fi primar!

Dumnezeu m-a binecuvântat cu noroc, așa că,printre altele, am avut ocazia să călătoresc și să văd o parte din lume. Fie cu ocazia unor burse de jurnalism, fie pentru schimburi de experiență, fie ca simplu turist, oriunde am ajuns primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut un loc căruia să-i spun ”acasă”. Un loc care să semene cu ceva din Brașov atât cât să-mi ostoiesc dorul de orașul pe care–l iubesc cel mai mult dintre toate. Și am găsit mereu. La Montreal am găsit parcarea de pe Drumul Poienii, cu panorama ei minunată cu tot. La Bruxelles am găsit o clădire care semăna ciudat de mult cu una de pe strada Mureșenilor. La Amsterdam am găsit Piața Unirii, din care lipseau, firește, Prima Școală și Biserica Sf.Nicolae. Într-un mic burg din Bavaria am descoperit strada Republicii, cu terasele și vitrinele ei, la fel și la Milano.  La Salonic am găsit Șcheiul, iar la Toronto am văzut strada După Ziduri. La Roma am găsit strada Poarta Șchei, poate și puțin din Poarta Șchei, dar fără strada Sforii.  La Verona și Veneția am găsit oamenii zâmbind în fața unei cești de capuccino, așa cum îi vedem și aici, în Piața Sfatului. La Stuttgart am găsit ceva din Piața Sfatului.

 În multe locuri minunate din lume găsim frânturi din Brașov, însă numai aici le găsim pe toate, laolaltă.  Acesta este motivul pentru care iubesc acest oraș din tot sufletul.  

Nu am niciun interes meschin care să mă fi împins în cursa asta. Nu am polițe de plătit nimănui. Și nici nu datorez nimic cuiva. Singura mea datorie va fi aceea de a iubi acest oraș cu aceeași mândrie, dar și cu responsabilitate. Nu e meritul nostru pentru că avem lucruri și locuri cu care ne mândrim și de care ne e dor atunci când vremelnic plecăm. Însă este datoria noastră de a le face cunoscute și altora. De a le promova. De a le spune tuturor că aici avem tot ceea ce turiștii caută în marile capitale ale lumii, ori în destinații turistice tradiționale. Chiar aici, în inima României. La Brașov!

Întreaga mea carieră am promovat ceea ce avem noi mai frumos, pe Radio România, pe BBC, pe TVR, la Evenimentul Zilei sau în alte publicații locale și naționale cu care am colaborat din 1990 încoace.  Am contribuit, atât cât am putut, la scoaterea la lumină a tezaurului neprețuit pe care avem onoarea și norocul de a-l moșteni și găzdui chiarși atunci când am fost director la publicații sau posturi de radio și televiziune din acest oraș. Echipa din subordinea mea iubea, la rândul ei, Brașovul. Mi-am educat fiul în spiritul acestui patriotism local, așa că nici el nu poate sta prea mult departe de Brașov. Nu a plecat din țară, așa cum au făcut cei din generația lui, nici măcar nu i-a trecut prin minte. Pe el, Brașovul l-a câștigat. Și trăiește aici, unde a absolvit colegiul, facultățile și masterul.

Însă, este nevoie de mai multă implicare. Este nevoie de mai multă muncă.  Brașovul are nevoie să fie iubit și respectat, pentru că brașovenii sunt oameni mândri de orașul lor. Și această mândrie nu poate fi umbrită de problemele cu corupția de la vârf, atât de evidente, de nesiguranța de pe străzile și arterele orașului, de mizeria din cartiere,  de gri-ul dintre blocurile în jurul cărora nu mai există niciun petec de iarbă, de poluarea fonică ori de praf.  

Acesta este motivul pentru care candidez pentru funcția de primar al Brașovului, din partea Partidului Ecologist Român.

Le cer să le fie rușine!

Observ cum jocurile politice iscate de stabilirea candidaților pentru fotoliul de primar și a ordinii celor de pe listele de consilieri locali și județeni îi determină pe perdanți, pe cei neluați în calcul, să se declare independenți și să candideze ca atare. Se dezic public de partidul din care au făcut parte 15,10 sau x ani și care le-a asigurat o pâine albă din bani publici încasați din fotoliile de membri în consilii de administrație sau consilieri locali în care au ajuns prin intermediul partidului. Partid care acum, nemulțumit de prestația lor, sau de măsura mică a recunoștinței lor, nu îi mai iau în calcul. Se dezic public de însăși lumea politică, o lume despre care spun acum că e urâtă, că miroase urât și că nu le mai place. Fac gesturile astea azi, cu 2 luni înaintea pierderii oricum a mandatelor pe care le-au obținut în calitate de oameni politici, nu prin propriile lor puteri și competențe. Și se declară neprihăniți. Este ca atunci când te înfrupți din bucatele de pe o masă mare, dar, cu 2-3 minute înainte de venirea notei de plată, te faci nevăzut. Sau ca atunci când, naufragiat fiind și neputincios, te recuperează o barcă și te trece apa, iar tu, mojic, când mai ai 20-30 de metri până la mal, sari din barcă și înoți singur, pentru a te putea lauda că nu ai avut, de fapt, nevoie de nimeni pentru a ajunge unde voiai.

Nu cred că există o situație mai lipsită de bărbăție și de onoare ca aceasta.  Și nu știu ce i-ar putea face pe oameni să îi aleagă.

Unii spun că, astfel curățați de scamele partidului pe lângă care au crescut și au devenit bogați, alegătorii vor aprecia puterea lor de a se rupe de părinți, de a-i uita și denigra și de a da acum, pe 5 iunie, examenul maturității lor politice. E posibil să fie așa într-o oarecare măsură. Alții spun că ajunși în punctul în care nu mai au nevoie de nimeni și de nimic, își pot finanța, din ”bani proprii”, campania electorală. Aceștia uită că banii lor proprii nu sunt altceva decât bani publici, transformați în bani proprii datorită funcțiilor publice în care vremelnic au fost puși de partidele-mamă de care se dezic acum. Consilii de administrație, instituții, asociații, organizații în care  conducerea este numită pe criterii  politice. Este un paradox pe care ”independenții” îl uită, îl ignoră cu bună știință sau nu îl înțeleg deloc. Banul propriu la care spun cu mândrie că vor apela în această campanie așa-zișii independenți din cursa pentru locale sunt, de fapt, banii noștri, bani publici, proveniți din bugete locale din care s-au înfruptat cu nesimțire și nesaț ani la rând. Pentru că au fost puși de partide în poziții remunerate, călduțe și sigure. Din care au dezamăgit, ulterior, atât de tare, încât nici cei care i-au numit acolo nu i-au mai vrut și i-au făcut să plece. Noi, plătitorii, cu atât mai puțin ar trebui să-i vrem. Mai ales atunci când, după o viață într-un puternic partid de stânga, o cotesc brusc și se declară de dreapta, pentru ca, după doar câteva zile de la anunțarea independenței, să facă alianțe politice cu partide minuscule, tot de stânga.

Și-ar mai fi o întrebare: cât de credibili sunt cei care ocupă de x ani fotolii de viceprimar sau consilier local, ca reprezentanți ai unor partide aflate constant în zona de putere și care, deși nu au reușit să rezolve problemele urbei din motive știute de noi toți, vin acum cu soluții și proiecte de viitor ce țin de siguranța traficului? Ca și cum motivele care i-au împiedicat până acum să rezolve acele situații au dispărut dintr-o dată și nu îi vor împiedica și în următorii 4 ani să-și facă treaba pentru care au fost aleși de cetățeni. 

Cândva, ziariștii aveau surse, făceau anchete, mergeau pe teren bătând orașul cu piciorul și scriau folosind propriile lor cuvinte

Mesaj pentru tinerii mei colegi
Imaginați-vă că sunteți ziariști într-o lume fără mașină de serviciu cu șofer care să vă ducă și să vă aducă de la o știre, că nu aveți telefon mobil, nici wifi, nici whatsapp, nici facebook, nici internet, nici grupuri în care să faceți schimb de informații, ci munciți uitându-vă mereu peste umăr spre concurență, nici comunicate de presă, nici agenții de presă, nici purtători de cuvânt pe care să-i luați la rost atunci când nu sunt suficient de prompți, nici calculator, laptop, smartphone sau tabletă. Imaginați-vă, colegi de breaslă, că toate astea nu s-au inventat, dar voi sunteți ziariști la un mare cotidian, post de radio sau de televiziune. Ați fi pierduți, nu-i așa?
Voi nu știți și nici nu veți afla vreodată cum e să mergi cu mașina proprie, sau pe jos cât e orașul de mare pentru a întreține relația cu sursa. Pentru că un ziarist fără surse nu e ziarist. Știați asta? Voi știți că instituțiile au obligația să fie transparente.
Voi nu știți cum e să dormi cu telefonul de acasă lângă pat pentru că ”un băiat” de la poliție,pompieri sau parchet s-ar putea să nu vă uite și să vă sune atunci când au loc incendii, crime sau accidente grave la care să fugiți. Voi așteptați ca un purtător de cuvânt să fie la dispoziția voastră zi și noapte, 24 de ore pe zi. Altfel, vă inflamați.
Voi nu știți cum e să ai la redacție doar un telefon fix și un fax vechi. Să scrii de mână, pe o foaie și să o trimiți la redacția din București. Apoi, să aștepți lângă telefonul cu disc ca fetele de la corespondenți să te sune și să te anunțe că textul nu se vede bine și că trebuie să-l rescrii, dar cu un creion, ori cu mină neagră, ori cu majuscule. Și textul tău să schimbe, de a doua zi, miniști, sau șefi de poliție, sau vieți.
Voi nu știți cum e să faci poze cu un aparat foto pe care să ți-l cumperi singur, să le developezi și să le trimiți cu poșta la București pentru a apărea în ziar, alături de un foto-reportaj făcut undeva departe, într-un loc minunat la care v-ați dus cu trenul, sau cu autobuzul. Așa munceam noi, ziariștii de presă scrisă post-decembristă. Voi aveți cameramani, fotografi, card de memorie, iphone, smartphone, ipod, email, whatsapp, wifi, mașină de la redacție și alte mașinării care v-au dezumanizat de tot. Dacă vedeți un fax credeți că e funny, nu?
Erau vremuri în care noi, ziariștii de televiziune urcam pe Tâmpa, pe jos, prin ger, pentru a ajunge la releul, singurul din oraș, de unde transmiteam imaginile la București. Erau vremuri în care noi, ziariștii de radio, înregistram voci pe reportofoane cu casetă, cumpărate de noi, și le transmiteam în redacție ținând difuzorul lipit de receptorul telefonului fix. Și vocile acelea, înregistrate de noi, se difuzau pe BBC. Și schimbau lucrurile în țară, sau în urbe. Erau vremuri în care, pentru că am primit o mașină de serviciu, am fost nevoită să învăț ceva mecanică. Dacia era atât de veche, încât la fiecare 30 de kilometri motorul se oprea. Însă eu știam că trebuie să deschid capota și să suflu în jigler. Voi sunați la redacție pentru a vă răsti la șefii voștri cerând urgent altă mașină care să vă ducă la birou degrabă, căci sunteți prea nervoși pentru a mai face astăzi știri.
Erau vremuri fără DNA, în care arestările se făceau pentru că și noi scoteam la iveală neregulile, în care ziaristul, polițistul și procurorul erau, oarecum, de aceeași parte a baricadei, nu în care ne luăm în gură cu purtătorul de cuvânt al Poliției, al ISU, ori al Parchetului pentru că nu a fost suficient de prompt în timp ce noi așteptăm să ne pice din cer o știre.
Imaginați-vă o lume în care tot ce aveți acum la dispoziție ar dispărea, dar v-ar rămâne harul, cel fără de care nu puteți fi jurnaliști. Tot. Purtători de cuvânt, agenții de presă, internet, mașini de serviciu cu aer condiționat, telefoane mobile de serviciu, grupuri pe whatsapp, tot ar dispărea. Imaginați-vă grozăvia. Apoi răspundeți, sincer și obiectiv, la întrebarea asta: Câți ați mai fi ziariști azi?