Povestea brașoveanului care a mutat manual limbile ceasului din Casa Sfatului pentru a da bine la televizor

În Piața Sfatului din Brașov se află un clopot și un ceas de poveste. Cele din turnul Casei Sfatului. După 50 de ani de tăcere, clopotul și-a reluat bătăile pe 26 martie 2010. Clopotul din Casa Sfatului a fost montat în anul 1690 de primarul de atunci al Brașovului, al cărui nume a fost inscripționat pe el, lângă stema Brașovului, pe atunci Kronstadt. Clopotul are un diametru de un metru și 20 de centimetri și anunță  sfertul de oră, dar și ora exactă cu ajutorul celor două  ciocane acționate de ceas. Ceasul a fost făcut 185 de ani mai târziu, la 1875, la Munchen și montat la Brașov în 1877 de brașoveanul Joseph Both, un renumit ceasornicar al acelor vremuri. Întâmplător, sau nu, ceasul nemțesc este întreținut astăzi de o rudă a lui Both, Nicolae Zoltan Boer, în vârstă de 78 de ani, singurul din țară care se mai pricepe la ceasuri de turn.

Clopotul din turnul Casei Sfatului a funcţionat până după al doilea Război mondial şi a fost aproape uitat până în anul 2010, când a fost reparat. Istoricul brașovean Nicolae Pepene spune că tot  atunci s-a renunțat la sistemul electric care îl acționase până la finele celui de-al doilea Război Mondial și s-a revenit la vechiul mecanism mecanic. Asta, cu ajutorul lui Zoltan Boer. Bătrânul urcă cele 180 de trepte până în turnul Casei Sfatului o dată la 30 de zile și unge meticulos ceasul greu de peste 100 de kilograme care acționează clopotul.

Clopotul din turnul vechii Primării datează din anul 1520, dar a fost distrus în marele incendiu al Brașovului, la 1689. Clopotul de acum a fost turnat din 400 de kg de cupru și alte 400 de kg de bronz în anul 1690, după 3 ani de la Marele Foc. Rolul clopotului din Casa Sfatului era acela de a arata timpul urban. Indica atât sfertul de oră, cât și ora plină, pentru ca meșteșugarii brașoveni care aveau atelierele în locul unde acum se află Maternitatea să știe, de exemplu, când să scoată lâna din vopsea. În secolul al 17-lea, clopotul era acționat de o statuetă din lemn, păstrată și azi în muzeul Casei Sfatului. La fel bate și acum, însă acționat electric printr-un sistem legat de ceasul mecanic. Indică sfertul de oră cu o bătaie, dar și ora fixă. Pentru că Zoltan Boer are grijă să întoarcă mecanismul cu ajutorul unui mecanism pe care el l-a inventat și care acționează asupra tuturor celor 4 rotițe care duc la cele 4 fețe ale ceasului vizibil de oriunde te-ai afla în Piața Sfatului.

. ”Cerbul de Aur” și ceasul din turn

 Zoltan Boer se ocupă de ceasul din turn din anul 1991. Brașovul reluase festivalul ”Cerbul de Aur”, oprit de regimul comunist, iar TVR transmitea spectacolul în direct. Autoritățile de atunci s-au gândit că ceasul din turnul Casei Sfatului, care nu mai funcționa de 50 de ani, va fi o pată pe obrazul orașului. Ultima reparație fusese făcută în 21 ianuarie 1958 de meșterul Roth Wilhelm, care a lucrat la ceas până în 9 februarie același an. Așa că, l-au găsit pe Zoltan Boer și l-au rugat să-l repare urgent. Bărbatul s-a chinuit două zile, însă nu i-a dat de capăt. Și cum festivalul începea, iar ceasul vechi se încăpățâna să nu meargă, brașovenul s-a înarmat cu un cronometru și muta limbile din minut în minut pe toată durata transmisiei în direct. De ce a făcut asta? ”Pentru că TVR arăta, din când în când, ceasul din turn. Și nu puteam să ne facem de rușine în toată lumea cu un ceas stricat”, ne-a răspuns bătrânul ceasornicar, ca și cum ceea ce a făcut el vreme de o săptămână ar fi fost cel mai firesc lucru. În final, a reușit să-l repare. Din anul 1991 se ocupă de acest ceas, iar din anul 2010 urcă o dată pe lună în turn, 180 de trepte din lemn, pentru a-l trage și pentru a-i unge, unul  câte unul, toți cei 65 de zimți ai rotiței. A conceput un sistem pentru tragere manuală a ceasului și crește inima în el când vede mișcările ritmate ale pendulului greu de 27 de kilograme și înalt de 2,8 metri. Folosește cheile originale, pe care este inscriționată aceeași serie ca cea inscripționată pe ceasul german.

Zoltan Boer singurul ceasornicar care se pricepe la ceasuri de turn a restaurat și reparat ceasul din turnul lui Ștefan cel Mare, din Piatra Neamț. L-a legat de clopotul de la Mitropolie și acum funcționează. Ceasul, tot german, fabricat la 1888 este cel mai frumos din țară și singurul cu picioare din bronz. Apoi a scris un manual pentru acel ceas, pentru ca cei din Piatra Neamț să se descurce și singuri atunci când e nevoie. Zoltan Boer nu știa că tocmai a realizat singurul manual pentru ceasuri de turn scris în România.

La Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului există un ceas de la 1856, de care tot Zoltan Boer se ocupă. Periodic urcă și în turnul vechii biserici de lângă prima Școală Românească pentru a trage ceasul. La fel și la Bistrița. Și oriunde este nevoie de bătrânul ceasornicar de ceasuri vechi de turn.

. Poate urca și pe întuneric treptele din turn care îl duc la ceas.

Are aproape 80 de ani și ușurința unui puști de 10 atunci când urcă cele 110 trepte din lemn care îl duc la ceasul din turn. Până la clopot mai sunt 70 de trepte. Le cunoaște pe fiecare atât de bine, încât le urcă, adesea, pe întuneric. Mai ales atunci când centrul istoric al Brașovului rămâne fără curent, iar ceasul trebuie întors. Cunoaște clădirea vechii primării a Brașovului de la vârsta de 3 ani, când venea adesea la una dintre mătușile sale care lucra, în acele vremuri, la evidența populației.

Puțini oameni au avut privilegiul de a ajunge în turnul ceasului, ori în clopotnița din Casa Sfatului. Se pot numătra pe degetele de la o mână. Spațiile sunt închise vizitatorilor. În primul rând pentru că nu sunt sigure. Treptele din lemn sunt cele originale, vechi de sute de ani. Le urci și le cobori de-a bușilea,ajutându-te și de mîini. Apoi, atât clopotul, cât și ceasul reprezintă valori ce trebuie păstrate și ascunse de ochii oricui. Se pot vedea de departe și auzi, din sfert în sfert de oră, iar asta numai datorită bătrânului ceasornicar Nicolae Zoltan Boer.

Cozonacii politicienilor şi făţărnicia specifică sărbătorilor

Vouă nu vă e silă de acţiunile astea în care aşa-zişii oameni politici locali îşi fac poze cu moşcrăciunii din ciocolată şi cozonacii fără gust şi fără nucă pe care îi împart de Paşti şi de Crăciun amărâţilor oraşului? Serios acum, vă e? Imaginea asta cu doamne adesea supraponderale, îndelung coafate şi adânc înregimentate politic, ajutate de câţiva colegi vlăjgani şi cu ceafă groasă, care nu au avut niciodată grija zilei de mâine ori grija pentru amărâţi, împărţind creştineşte portocale şi napolitane ieftine în faţa camerelor de filmat sau a aparatelor foto e de-a dreptul o jignire la adresa inteligenţei noastre. Pentru că ştim cu toţii că e doar pentru poză. De unde ştim asta? Păi, în primul rând de la ei. Atunci când pregătesc o astfel de acţiune îşi aleg cu mare grijă amărâţii. Discuţiile dintre ei, şi am asistat la câteva, sunt cam aşa, şi citez din memorie : când e cel mai bine să mergem ca să nu ne călcăm pe bătături cu ceilalţi şi să poată ajunge şi presa? Căci nu are rost să mergem şi să facem dacă nu suntem vizibili în presă. Cutare a zis că a dat la Paşti şi că să mai dea şi ceilalţi, că el nu e cel mai fraier.

Apoi, ştim că este doar pentru imagine chiar de la beneficiari. La azilul din Noua, de exemplu, devenit loc de pelerinaj pentru politicieni de fiecare Paşti, 8 Martie sau Crăciun, bătrânilor li se ia de atâta cozonac. Am însoţit şi eu în viaţa mea de reporter cîteva cohoarde de politicieni locali care împărţeau nimicuri pentru a li se vedea dărnicia la televizor, iar beneficiarii ştiau că sunt folosiţi la crearea imaginii acestora. Şi acceptau tăcuţi falsul dar, pentru că nu mai aveau puterea să riposteze. „Lasă-i,mamă,să-şi facă treaba”, îmi spuneau bătrânii, fericiţi că măcar au primit capoate noi de la administraţie pentru a fi telegenici.

Făţărnicia asta specifică politicienilor în prag de sărbători ar fi mai uşor digerabilă dacă s-ar repeta lună de lună. Uite, dacă în fiecare zi de 30 a fiecărei luni ar duce amărâţilor pachete cu mâncare ar fi mai puţin perverşi în ochii mei. Fireşte, nu i-aş bănui de urme vagi de omenie, dar mi s-ar mai atenua sila pe care mi-o provoacă dărnicia mascată pe care o demonstrează în preajma marilor sărbători.

Să fim mai buni, să fim pătrunşi de spriritul Crăciunului, să fim mai darnici! Lozinci pe care le accept în cazul oamenilor de rând, al celor care îşi chivernisesc nimicurile astfel încât să poată dărui şi celor mai puţin norocoşi decât ei. Deşi, personal consider că poţi fi bun şi în restul anului, măcar aşa, pentru că vrei să fii numit om. Însă, în cazul politicienilor, lucrurile ar trebui să stea altfel. Grija lor pentru sărmani trebuie să fie sinceră, continuă, constantă şi mare. Pentru că, cel puţin teoretic, ei ar fi reprezentanţii, la un anumit nivel al deciziei, tuturor. Inclusiv al amărâţilor de care uita 10 luni pe an, adică în lunile în care nu e nici Paşti, nici Crăciun. Grija pentru oameni ar trebui să fie, în cazul politicienilor, permanentă. Nicidecum o unealtă de PR, folosită pentru a da bine la televizor. 

Mai e putin si incepe campania electorala. Imi fac provizii de pastile pentru ficat...

Gazeta Brașovului. Sau cum să scrii de dragul celor pentru care scrii

Ar mai fi câte ceva de schimbat la el. Poate ar trebui să se renunțe la ceva, poate ar trebui să se adauge ceva. Însă, e bine că a reapărut pe piața media din Brașov. Era nevoie de ceva neafiliat politic. Politicienii scriu în paginile lui liber și orice le trece prin cap, dar o fac cu mâna lor pentru că își cumpără spațiu editorial, nu comandă articole în redacție. E un pas spre normalitate. Deși, dacă aș decide eu, aș preciza printr-un semn acest lucru.
E un ziar condus de băieți de bun simț. Am mai lucrat cu unii dintre ei, în trecut. Și a fost bine. Îi știu și pe ăia fără coloană vertebrală. Nu e niciunul printre cei care concep și scot acest ziar.
E un ziar în care scriu de dragul de a scrie. Pentru că scriu ce-mi trece prin cap. Pentru că o fac voluntar și cu plăcere. Fără leafă, doar pentru că mi-s dragi cei care-l au. Și îmi place entuziasmul lor. Și omenia lor îmi place. Și sunt fericită atunci când apare. Are viață în el.
Un ziar pe care vi-l recomand.

www.gazetabrasovului.ro

http://gazetabrasovului.ro/wp-content/uploads/2016/02/Gazeta-Brasovului_nr_08_12-18-ianuarie-2016.pdf

Cândva, ziariștii aveau surse, făceau anchete, mergeau pe teren bătând orașul cu piciorul și scriau folosind propriile lor cuvinte

Mesaj pentru tinerii mei colegi
Imaginați-vă că sunteți ziariști într-o lume fără mașină de serviciu cu șofer care să vă ducă și să vă aducă de la o știre, că nu aveți telefon mobil, nici wifi, nici whatsapp, nici facebook, nici internet, nici grupuri în care să faceți schimb de informații, ci munciți uitându-vă mereu peste umăr spre concurență, nici comunicate de presă, nici agenții de presă, nici purtători de cuvânt pe care să-i luați la rost atunci când nu sunt suficient de prompți, nici calculator, laptop, smartphone sau tabletă. Imaginați-vă, colegi de breaslă, că toate astea nu s-au inventat, dar voi sunteți ziariști la un mare cotidian, post de radio sau de televiziune. Ați fi pierduți, nu-i așa?
Voi nu știți și nici nu veți afla vreodată cum e să mergi cu mașina proprie, sau pe jos cât e orașul de mare pentru a întreține relația cu sursa. Pentru că un ziarist fără surse nu e ziarist. Știați asta? Voi știți că instituțiile au obligația să fie transparente.
Voi nu știți cum e să dormi cu telefonul de acasă lângă pat pentru că ”un băiat” de la poliție,pompieri sau parchet s-ar putea să nu vă uite și să vă sune atunci când au loc incendii, crime sau accidente grave la care să fugiți. Voi așteptați ca un purtător de cuvânt să fie la dispoziția voastră zi și noapte, 24 de ore pe zi. Altfel, vă inflamați.
Voi nu știți cum e să ai la redacție doar un telefon fix și un fax vechi. Să scrii de mână, pe o foaie și să o trimiți la redacția din București. Apoi, să aștepți lângă telefonul cu disc ca fetele de la corespondenți să te sune și să te anunțe că textul nu se vede bine și că trebuie să-l rescrii, dar cu un creion, ori cu mină neagră, ori cu majuscule. Și textul tău să schimbe, de a doua zi, miniști, sau șefi de poliție, sau vieți.
Voi nu știți cum e să faci poze cu un aparat foto pe care să ți-l cumperi singur, să le developezi și să le trimiți cu poșta la București pentru a apărea în ziar, alături de un foto-reportaj făcut undeva departe, într-un loc minunat la care v-ați dus cu trenul, sau cu autobuzul. Așa munceam noi, ziariștii de presă scrisă post-decembristă. Voi aveți cameramani, fotografi, card de memorie, iphone, smartphone, ipod, email, whatsapp, wifi, mașină de la redacție și alte mașinării care v-au dezumanizat de tot. Dacă vedeți un fax credeți că e funny, nu?
Erau vremuri în care noi, ziariștii de televiziune urcam pe Tâmpa, pe jos, prin ger, pentru a ajunge la releul, singurul din oraș, de unde transmiteam imaginile la București. Erau vremuri în care noi, ziariștii de radio, înregistram voci pe reportofoane cu casetă, cumpărate de noi, și le transmiteam în redacție ținând difuzorul lipit de receptorul telefonului fix. Și vocile acelea, înregistrate de noi, se difuzau pe BBC. Și schimbau lucrurile în țară, sau în urbe. Erau vremuri în care, pentru că am primit o mașină de serviciu, am fost nevoită să învăț ceva mecanică. Dacia era atât de veche, încât la fiecare 30 de kilometri motorul se oprea. Însă eu știam că trebuie să deschid capota și să suflu în jigler. Voi sunați la redacție pentru a vă răsti la șefii voștri cerând urgent altă mașină care să vă ducă la birou degrabă, căci sunteți prea nervoși pentru a mai face astăzi știri.
Erau vremuri fără DNA, în care arestările se făceau pentru că și noi scoteam la iveală neregulile, în care ziaristul, polițistul și procurorul erau, oarecum, de aceeași parte a baricadei, nu în care ne luăm în gură cu purtătorul de cuvânt al Poliției, al ISU, ori al Parchetului pentru că nu a fost suficient de prompt în timp ce noi așteptăm să ne pice din cer o știre.
Imaginați-vă o lume în care tot ce aveți acum la dispoziție ar dispărea, dar v-ar rămâne harul, cel fără de care nu puteți fi jurnaliști. Tot. Purtători de cuvânt, agenții de presă, internet, mașini de serviciu cu aer condiționat, telefoane mobile de serviciu, grupuri pe whatsapp, tot ar dispărea. Imaginați-vă grozăvia. Apoi răspundeți, sincer și obiectiv, la întrebarea asta: Câți ați mai fi ziariști azi?

Prietenii mei de la SCUT au nevoie de ajutor

Știați că puteți schimba vieți fără niciun cost pentru voi?

La Asociația de Servicii Sociale Scut știm că momentele cele mai grele din viața noastră nu se compară cu obstacolele, singurătatea și disperarea din viața tinerilor care cresc în centrele de plasament și a adulților cu dizabilități
Dar știm și că nenumărate lucruri care ne fac fericiți sunt gratuite în viață, cum este speranța într-un viitor mai bun. Sunt deja 15 ani de când noi le oferim beneficiarilor noștri servicii gratuite de asistență socială, terapie psihologică și sprijin material.Pentru că noi construim alternative durabile către o viață independentă pentru oamenii vulnerabili din jurul nostru.

În 2015, am avut 533 de beneficiari direcți și am investit peste 13640 de ore în servicii gratuite. Iar în acest an, ne puteți sprijini să continuăm să îi ajutăm pe cei mai puțin norocoși din jurul nostru, redirecționând 2% din impozitul pe venit pentru Asociatia de Servicii Sociale SCUT
Nu vă costă absolut nimic - deoarece ați plătit acești bani ca și impozit către stat, în anul 2015. Donația se face foarte ușor, prin completarea formularului 230 (dacă ați fost angajat/ă) sau 200 (pentru PFA-uri). Găsiți formularele atașate acestui mesaj și le puteți depune direct la noi sau la ANAF până pe 23 mai. Puteți afla mai multe, aici.
Vă mulțumim pentru încredere și sprijin!
Ehipa Scut,
Asociația de Servicii Sociale SCUT
Str. Panselelor nr. 23, cam. 43, etaj I
www.scutbv.ro/ 0773 707 282

Ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale

Hai, c-am zis-o, nu-i așa? Numai că eu chiar vorbesc serios. Pe bune, chiar ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale. Dar unul care să fie, cumva, menținut în timpul în care au loc alegerile. Adică, un instrument pentru candidații din 2016, unul pentru cei din 2020, din 2024 și tot așa.  Pentru că nu mai vreau să aud și în 2016 ce am auzit în 2012, în 2008 sau în 2004. Ce Dumnezeu? Chiar nu mai vreau să aud iar și iar cum viitorii aleși ne fac un spital ultramodern, identic cu cel făcut de predecesorii lor candidați,eventual tot la Hărman. Sau cum ne fac aeroport, identic cu cel făcut de candidatul Aristotel Căncescu în 2000, 2004, 2008 sau 2012 la Ghimbav, cum ne fac ei nouă rost de investitori plini de bani care ne vor oferi sute, ba nu, mii de locuri de muncă extraordinar de bine plătite sau cum ne vor aduce ei fonduri europene nerambursabile. Tocmai nouă ni le vor aduce pe toate. Pe bune, voi mai vreți să auziți la nesfârșit aceleași promisiuni?

De aceea, spuneam, ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale.  Manualul ar conține două capitole. Unul referitor la ce să spună, altul la ce să nu spună nici picați cu ceară. Aș începe cu cel referitor la lucruri pe care să nu le spună.

De exemplu, să nu ne mai spună minciuni. Știu că nu se pot abține, dar trebuie. Chiar nu mai suntem fraierii din 1990. Nici măcar nu mai semănăm cu cei din 2000.  Ba chiar aș spune că suntem diferiți și de cei din 2012. Ne-am schimbat, suntem mai bine informați, știrile ne vin acum pe telefonul mobil inteligent, pe tableta pe care o purtăm cu noi oriunde, ba chiar și pe rețelele de socializare în care avem cont cu toții, candidați și alegători. Nu mai merge, fraților, cu bazaconiile care ne impresionau până nu demult.

Apoi, să nu mai dea banii pe găleți. Vom lua găleata, sau nu. E decizia noastră. Însă nu ne mai impresionează ca acum 10 ani, pentru că deja ne-am obișnuit cu ea. Și mai avem, că doar ne-au mai dat.

Să nu ne mai vorbească de sus, ca și cum ar trebui să pupăm pământul pe care calcă. La urma-urmei nu vin la noi să ne dea, ci vin la noi să ne ceară ceva. Să ne ceară votul. De ce atâtea aere de superioritate?

Să nu se mai jignească între ei. Și când spun asta mă refer la ei, candidații, la nevestele lor, la mamele, soacrele sau cumetrii lor. Să nu-și mai atace familiile. În 2016, conform manualului care nu există, candidații se bat în idei, în soluții, în strategii, în proiecte viabile. Ai sânge în instalație pentru asta, candidezi. Nu ai, mai aștepți patru ani sau te duci de pe acum pe pustii. Așa ar scrie în manualul de care avem nevoie.

Conform aceluiași manual, candidații la locale nu trebuie să fie, în viața lor de zi cu zi, niște ratați.  Adică, să aibă măcar o cămăruță a lor, să nu le plătim tot noi chiria, cum am mai făcut-o și în alți ani. Să aibă după ce să bea apă, altfel le dăruim cel puțin un mandat pentru a lua de la noi cât să se pună pe picioare. Și nu mai avem nici timp, nici chef să le tot dăm.

Să nu aibă orgolii prostești. Nimeni nu vrea un primar în război cu consilierii. Am pățit deja asta și nu mai vrem. Vrem bărbați și femei cu soluții, nu țațe puse pe harță.

Dar, cred că ați prins ideea. Haideți să vă spun ce ar fi în capitolul referitor la ce să facă un candidat la alegerile locale.

În primul rând, candidații trebuie să aibă față de candidat. Adică, să nu mă apuce râsul când mă uit la el.

 Apoi, să aibă creier de candidat. Să mă uimească mereu cu inteligența lui. Să aibă răspunsuri credibile la întrebări despre viitorul său mandat.

E important să fie demni de titulatura de întâi gospodar al urbei. Adică, să nu mai vedem fel și fel de ceambauamba aspirând la un fotoliu în fruntea urbei. Conform manualului, candidații la locale trebuie să fie, la ei în comunitatea din care fac parte, un nume. Să fie cineva. Să însemne ceva. Să fi făcut ceva până atunci, altceva decât să latre pe la partide.

Să știe limba română. Să nu-i mai aud spunând care în loc de pe care, decât în loc de doar sau altele ca astea. Să-mi vorbească astfel încât să-mi câștige respectul, nu sila.

Apoi, să citească neapărat legea administrației locale. De acolo vor afla ce atribuții au ca și aleși locali. E de râsul curcilor un candidat la un consiliu local care promite accesarea de fonduri europene. Sau aeroport. Nu e treaba lui să facă asta și nici nu poate. El este legislativul localității, nu altceva. Poate cel mult să conceapă un proiect de hotărâre de consiliu și să spere că acesta va fi votat de colegii săi. Chiar dacă va fi votat, până la aplicarea și soluționarea problemei pentru care a fost conceput proiectul e cale lungă. Și, oricum, nu depinde doar de alesul local respectiv. Ca și primar, reprezintă executivul, adică poate și trebuie să pună în aplicare hotărârile luate în consiliu. De aceea spun că trebuie citită legea înainte de orice.

Dacă m-ar întreba pe mine cineva, i-aș spune că manualul candidatului la alegerile locale trebuie scris urgent și distribuit gratuit la partide. Să aibă și poze dacă trebuie, un cd, orice i-ar ajuta pe cei ce vor fi aruncați în lupta pentru votul nostru. Un manual intitulat simplu „Manualul bunului simț și al bunelor maniere, pentru candidați”.

De la servit cafea la a fi servit cu cafea

Vorbeam deunăzi, cu o prietenă, despre funcțiile obținute de femeile membre de partid. De fapt, vorbeam despre ce trebuie ele să facă și cu cine pentru a obține o funcție vremelnică, acel  gen de funcție pe care o deții atâta vreme cât partidul care te-a pus acolo are o oarecare putere, sau câtă vreme șeful care te-a ajutat să ajungi acolo mai vrea să te susțină.

În cazul bărbaților care obțin astfel de funcții lucrurile sunt cât de cât clare. Sau, măcar ceva mai simple. Bărbații pun lucrurile la punct la o bere, sau în timp ce împart beneficiile strânse după o afacere bună, într-un birou, într-o cârciumă, sau într-o altă manieră la fel de bărbătească.

Ei, bine, în cazul femeilor situația e de râsul-plânsul. Ele trebuie să muncească mult la partid, să coasă, să țeasă, să facă mărțișoare și să împartă mulți cozonaci. Apoi, să se lase complimentate de câțiva colegi cu inimă zburdalnică și ochi alunecoși, în ideea că unul sau doi dintre ei o va vorbi de bine la șeful. Să șușotească pe la colțuri și să denigreze celelalte femei care au ceva șanse să fie remarcate înaintea lor.  Pentru ca, în final, să primească un astfel de job într-un pat dintr-o pensiune aparținând unui alt coleg de partid. Odată ajunsă în acea funcție vremelnică, femeia nu este lăsată să uite nicio clipă că fotoliul de sub ea nu este, de fapt, al ei. Pentru că și colegii respectivei știu deja cum l-a obținut. Și toți au câte o problemă de rezolvat, sau un reproș de făcut. Sau un nepot, ori o fiică sau un fiu fără noroc ce-și caută un loc de muncă.

Știu mai multe astfel de femei care, cândva, ne serveau cu cafele la conferințele de presă ale partidelor reprezentate în Brașov, dar care acum conduc instituții bugetare.  Sunt mai grase ca atunci, poartă cercei ceva mai mari decât atunci, s-au căsătorit și par demne de tot respectul. Ba chiar par să fi uitat că noi știm cum și de ce ocupă acele funcții. În cazul bărbaților ajunși pe criterii politice în funcții de director istoria se șterge cu timpul. În cazul femeilor, niciodată.

Așa stau lucrurile. Și dacă așa stau lucrurile, mă întreb de ce ar crede o doamnă care acum ocupă cea mai mare funcție pe care ar fi putut-o ocupa raportat la nivelul ei intelectual că ar merita și mai mult. Șeful care i-a dat această șansă nu mai e la fel de puternic, nici partidul ei nu mai e ce a fost. Și nici ea nu mai poartă mărimea 40, cum purta cândva.  Și, cu toate astea, să se vrea parlamentar. Sau ministru. Și mă întreb de ce trebuie ca în instituțiile statului să fie puși, la cârmă, oameni ai partidelor. Pentru că știm deja cum sunt ei aleși. Și nu-i mai vrem. Pentru că vrem concursuri pentru funcțiile cheie, făcute corect, în urma cărora să fie aleși oameni potriviți. În cadru public. Nu în cârciumă. Nu în hotel. Și, mai ales, nu în pat. 

Avem ceva candidați, dar avem pe cine să votăm?

Unul după altul, partidele reprezentate în Brașov și-au anunțat candidații pentru funcția de primar.  Nicio surpriză din nicio parte. Ne așteptam la numele anunțate, mai puțin în cazul UNPR, al cărei candidat chiar a fost o surpriză. Vorbim despre Ioan Dumitru Dumitrescu, șef adjunct la Administrația Financiară Județeană, numit în funcție de UNPR pe vremea când uniunea făcea parteneriat la guvernare cu PSD.  Generalul Oprea, șeful UNPR l-a întrerupt când omul încerca să se prezinte în fața presei, așa că știm despre el doar că ar fi un bun manager și că a ajuns să se stabilească în Brașov odată cu repartiția primită, acum mai bine de 30 de ani, la absolvirea facultății.

Despre candidații celorlalte partide care și-au anunțat reprezentanții în cursa pentru Primăria Brașov știm ceva mai multe, pentru că îi cunoaștem. Am putea spune că îi cunoaștem de când erau mici, mici de tot.

PSD l-a desemnat pe Răzvan Popa, 37 de ani, zis Obama de Brașov, după cum însuși președintele organizației județene, Constantin Niță l-a prezentat, nu știu de ce, în conferința de lansare. Răzvan Popa a fost purtător de cuvânt al PSD până recent. În această calitate a avut o relație bună cu presa. În sensul că răspundea la telefon indiferent de ora la care îl sunam și foarte des avea și răspunsuri la întrebări.  Apoi a ocupat unul dintre fotoliile de viceprimar o perioadă scurtă, după ce a fost ales pe listele PSD consilier local. Despre această perioadă prefer să nu fac comentarii. Le păstrez pentru mai târziu. În Răzvan Popa nu a crezut, inițial, decât Constantin Niță. Nici măcar Răzvan Popa nu credea că ar putea câștiga Primăria Brașov. Liderul PSD Liviu Dragnea, nici atât.  Dragnea chiar a spus la Brașov, zilele trecute, că la început nu a fost de acord cu ideea candidaturii sale, pentru că Răzvan Popa nu a convins atunci când și-a anunțat intenția de a candida. Acum, evident, toți au început să creadă asta. Inclusiv Dragnea și Răzvan Popa. Tânărul candidat, membru al Consiliului Local Brașov  este căsătorit și are doi băieți.

De la PNL vine un alt candidat tânăr. Nici din partea liberalilor nu a fost vreo mare surpriză desemnarea consilierului local Adrian Oprică, 35 de ani, drept candidat la fotoliul ocupat acum de șeful său George Scripcaru. Îl știm drept un apropiat al acestuia, băiat muncitor la partid, proprietar de restaurant cu terasă în Piața Sfatului și președinte al organizației municipale a ex-PDL. Oprică a reușit, cumva, să treacă înaintea altor candidați cu șansă, respectiv Alina Durbacă, Adrian Gabor sau Ciprian Bucur, toți trei viceprimari ai Brașovului, ori peste candidatura șefei organizației județene a femeilor liberale, Carmen Țop Ferghete. Cine ar fi crezut că acest lucru este posibil? Eu am crezut.

Apoi, ar mai fi câteva nume a căror lansare oficială în cursa pentru primărie nu a avut loc, deocamdată, dar care se vehiculează ca fiind ca și tipărite pe buletinul de vot. Cel al consilierului local Christian Macedonschi, de la Forumul German, ori cel al liderului local al Mișcării Populare, Costel Mihai, la rândul său fost consilier local, ales de două ori pe listele PDL. 

Cu o excepție, cea de la UNPR, sau două, dacă îl socotim și pe Macedonschi, ceilalți candidați sunt tineri, chiar foarte tineri, cu vârste între 35-37 de ani. Și tot cu aceleași excepții, candidații la fotoliul de primar sunt politicieni experimentați, crescuți pe lângă politicieni versați, buni cunoscători ai problemelor urbei și ai cercurilor înalte ale politicii locale. Oameni care provin din așa-zisa pepinieră de partid, pe care orice formațiune politică serioasă și cu planuri de viitor o are.  Dacă asta vrem să votăm, putem vota.  Dar dacă nu? Poate vreunul dintre ei să aducă în Primărie un aer nou, democratic, poate vreunul să creeze acea stare de bine în care interesul cetățeanului să primeze în locul celui personal sau de partid, să aducă în urbe acea stare de normalitate neviciată? Ar fi frumos. Prea frumos, pentru a fi și adevărat. Asta e provocarea pentru ei. Domnilor, vă provoc!

Suntem o tara de idioti, sau doar ne prefacem?

Nu-mi vine sa-mi cred ochilor atunci cand citesc pe FB ca bunica lui Ionut ar fi vinovata de tragedia in care un copilas de 4 ani a fost mancat de viu de o haita de criminali cu colti. Nu-mi vine sa-mi cred ochilor cand vad cum femei in toata firea o acuza pe biata batrana bolnava de artrita de nenorocirea asta inimaginabila. Nu-mi vine sa cred ca fiarele acelea cu botul murdar de sangele unui semen de-al nostru inca sunt declarate victime ale sistemului, in loc ca familia Anghel sa fie declarata victima sistemului. Nu inteleg nimic din toate astea! Nu-mi vine sa cred ca am ajuns sa scuzam haitele de caini, si nu omul. Sa le gasim animalelor tot felul de scuze, nu cetateanului acestei tari. Noroc ca acum e scris negru pe alb! Iar cei care au astfel de sentimente pentru cainii strazii pot adopta cati doresc.
 Fratilor, suntem o tara de idioti, sau doar ne prefacem????

Iubitori de caini ucigasi, aveti liber la adoptii. Acum sa va vad!

Gata! S-a hotarat! Iubitorii de caini ucigasi au la dispozitie doua saptamani sa adopte maidanezii de pe strazile tarii. Acum isi pot manifesta liber dragostea pentru acesti ucigasi cu colti, mancatori de copii mici. Daca nu o fac, demonstreaza inca o data ca numai gura este de ei.  Ceea ce, in mod sigur, se va si intampla. Pentru ca, asa cum ne-au obisnuit, vor gasi motive mai mult decat intemeiate sa nu o faca. Asa cum se intampla de 23 de ani de cand isi striga in strada iubirea, dar nu fac nimic concret. Ma astept sa vad proteste in strada organizate de ei, dar nu ma astept sa vad cozi la azilele de caini pentru adoptii. Pentru ca, daca asta ar fi vrut, ar fi avut ocazia sa o faca si pana acum. Nu era nevoie de Legea lui Ionut pentru ca protectorii maidanezilor sa ii adune de pe strazi si sa ii duca acasa la ei.
Cutucutilor, brijibardoilor, patrulabutelor, acum sa va vad!