marți, 4 noiembrie 2008

Cand esti prea sus, noi, cei de jos, te vedem mic

"Te-ai inaltat atat de sus/ Iubitul meu amic/ Incat sa nu te miri ca-mi pari/ De jos, atat de mic". Am vazut aceasta epigrama in editorialul colegului meu Sebi Dan si am simtit ca nimic si nimeni nu poate explica mai bine de atat situatia in care se afla multi dintre politicienii de azi, pe de o parte si, din pacate, cei mai multi dintre asa-zisii jurnalisti de azi ai Brasovului, pe de alta parte. Si pentru a-mi da seama despre cat de potrivite sunt aceste versuri a fost nevoie sa iasa in fata un fost ziarist trecut in tabara politicienilor, alt amic de-al meu, pe care il respect tocmai pentru limpezimea mintii lui. Razvan Popa. Ei,bine, acest om se declara surprins de lipsa de reactie a jurnalistilor in fata politicului de doi bani care se practica acum. Iar eu, ca un veteran al presei ce sunt, ma declar surprinsa de surprinderea lui Razvan. Cum adica? Chiar nu se stie ca presa in Brasov nu mai este ce-a fost candva, acum 16-17 ani, o presa libera, impartiala si obiectiva, care scria despre politicieni corupti, politisti corupti, medici corupti? Chiar nu este evident ca acum medicii sunt politicieni, politistii depind financiar de politicieni si ca ziaristii ii slujesc pe toti cei pomeniti mai sus? Chiar nu este evident ca in aceasta situatie se afla toata presa romana, nu doar cea brasoveana si ca inclusiv corespondentii ziarelor credibile candva au devenit oameni de casa ai politicienilor, care au fost cu doi-trei pasi mai inteligenti decat ziaristii si, fara a se mai uita la bani, i-au manjit pe cei care puteau fi manjiti, transformandu-i in biete marionete livide de frica? Nu judec niciodata pe nimeni, din principiu. Nu sunt perfecta si, de aceea, nu-mi permit sa emit judecati. Dar pot comenta ceea ce vad in jurul meu. Poate si pentru ca stramosii mei au scos flinta din pod si au tras dupa comunisti, dupa care si-au pus mamaliga in traista si au plecat in Muntii Fagarasului pentru a-i pandi de dupa brazi pe cei care voiau sa le ia pamanturile, in vreme ce bunicile mele le tineau piept comunistilor si securistilor la poarta, cu parintii mei atarnati de poalele fustei. Poate de aceea nu am strans averi si nici nu voi strange, pentru ca imi vine adesea sa scot, la randul meu, flinta din pod si sa trag dupa cei care vor sa-mi ia sufletul si sa mi-l vanda pe doi arginti gauriti. Poate de aceea locuiesc de 20 de ani in acelasi apartament, ma dau cu masini cumparate de mine cu credit din banca si plec in vacante prin lume cu bani stransi intr-un an de zile. Dar ce am eu nu schimb cu nimeni. Si peste toate, am reusit sa cresc un fiu care respecta munca si oamenii, asemeni inaintasilor lui. Si sunt convinsa ca nimeni, niciodata, nu ma va vedea mica, deoarece traiesc aici, la nivelul solului, iar chestia asta are avantajele ei.