vineri, 12 februarie 2016

Cozonacii politicienilor şi făţărnicia specifică sărbătorilor


Vouă nu vă e silă de acţiunile astea în care aşa-zişii oameni politici locali îşi fac poze cu moşcrăciunii din ciocolată şi cozonacii fără gust şi fără nucă pe care îi împart de Paşti şi de Crăciun amărâţilor oraşului? Serios acum, vă e? Imaginea asta cu doamne adesea supraponderale, îndelung coafate şi adânc înregimentate politic, ajutate de câţiva colegi vlăjgani şi cu ceafă groasă, care nu au avut niciodată grija zilei de mâine ori grija pentru amărâţi, împărţind creştineşte portocale şi napolitane ieftine în faţa camerelor de filmat sau a aparatelor foto e de-a dreptul o jignire la adresa inteligenţei noastre. Pentru că ştim cu toţii că e doar pentru poză. De unde ştim asta? Păi, în primul rând de la ei. Atunci când pregătesc o astfel de acţiune îşi aleg cu mare grijă amărâţii. Discuţiile dintre ei, şi am asistat la câteva, sunt cam aşa, şi citez din memorie : când e cel mai bine să mergem ca să nu ne călcăm pe bătături cu ceilalţi şi să poată ajunge şi presa? Căci nu are rost să mergem şi să facem dacă nu suntem vizibili în presă. Cutare a zis că a dat la Paşti şi că să mai dea şi ceilalţi, că el nu e cel mai fraier.
Apoi, ştim că este doar pentru imagine chiar de la beneficiari. La azilul din Noua, de exemplu, devenit loc de pelerinaj pentru politicieni de fiecare Paşti, 8 Martie sau Crăciun, bătrânilor li se ia de atâta cozonac. Am însoţit şi eu în viaţa mea de reporter cîteva cohoarde de politicieni locali care împărţeau nimicuri pentru a li se vedea dărnicia la televizor, iar beneficiarii ştiau că sunt folosiţi la crearea imaginii acestora. Şi acceptau tăcuţi falsul dar, pentru că nu mai aveau puterea să riposteze. „Lasă-i,mamă,să-şi facă treaba”, îmi spuneau bătrânii, fericiţi că măcar au primit capoate noi de la administraţie pentru a fi telegenici.
Făţărnicia asta specifică politicienilor în prag de sărbători ar fi mai uşor digerabilă dacă s-ar repeta lună de lună. Uite, dacă în fiecare zi de 30 a fiecărei luni ar duce amărâţilor pachete cu mâncare ar fi mai puţin perverşi în ochii mei. Fireşte, nu i-aş bănui de urme vagi de omenie, dar mi s-ar mai atenua sila pe care mi-o provoacă dărnicia mascată pe care o demonstrează în preajma marilor sărbători.
Să fim mai buni, să fim pătrunşi de spriritul Crăciunului, să fim mai darnici! Lozinci pe care le accept în cazul oamenilor de rând, al celor care îşi chivernisesc nimicurile astfel încât să poată dărui şi celor mai puţin norocoşi decât ei. Deşi, personal consider că poţi fi bun şi în restul anului, măcar aşa, pentru că vrei să fii numit om. Însă, în cazul politicienilor, lucrurile ar trebui să stea altfel. Grija lor pentru sărmani trebuie să fie sinceră, continuă, constantă şi mare. Pentru că, cel puţin teoretic, ei ar fi reprezentanţii, la un anumit nivel al deciziei, tuturor. Inclusiv al amărâţilor de care uita 10 luni pe an, adică în lunile în care nu e nici Paşti, nici Crăciun. Grija pentru oameni ar trebui să fie, în cazul politicienilor, permanentă. Nicidecum o unealtă de PR, folosită pentru a da bine la televizor. 
Mai e putin si incepe campania electorala. Imi fac provizii de pastile pentru ficat...





Gazeta Brașovului. Sau cum să scrii de dragul celor pentru care scrii

Ar mai fi câte ceva de schimbat la el. Poate ar trebui să se renunțe la ceva, poate ar trebui să se adauge ceva. Însă, e bine că a reapărut pe piața media din Brașov. Era nevoie de ceva neafiliat politic. Politicienii scriu în paginile lui liber și orice le trece prin cap, dar o fac cu mâna lor pentru că își cumpără spațiu editorial, nu comandă articole în redacție. E un pas spre normalitate. Deși, dacă aș decide eu, aș preciza printr-un semn acest lucru.
E un ziar condus de băieți de bun simț. Am mai lucrat cu unii dintre ei, în trecut. Și a fost bine. Îi știu și pe ăia fără coloană vertebrală. Nu e niciunul printre cei care concep și scot acest ziar.
E un ziar în care scriu de dragul de a scrie. Pentru că scriu ce-mi trece prin cap. Pentru că o fac voluntar și cu plăcere. Fără leafă, doar pentru că mi-s dragi cei care-l au. Și îmi place entuziasmul lor. Și omenia lor îmi place. Și sunt fericită atunci când apare. Are viață în el.
Un ziar pe care vi-l recomand.

www.gazetabrasovului.ro

http://gazetabrasovului.ro/wp-content/uploads/2016/02/Gazeta-Brasovului_nr_08_12-18-ianuarie-2016.pdf

Cândva, ziariștii aveau surse, făceau anchete, mergeau pe teren bătând orașul cu piciorul și scriau folosind propriile lor cuvinte

Mesaj pentru tinerii mei colegi
Imaginați-vă că sunteți ziariști într-o lume fără mașină de serviciu cu șofer care să vă ducă și să vă aducă de la o știre, că nu aveți telefon mobil, nici wifi, nici whatsapp, nici facebook, nici internet, nici grupuri în care să faceți schimb de informații, ci munciți uitându-vă mereu peste umăr spre concurență, nici comunicate de presă, nici agenții de presă, nici purtători de cuvânt pe care să-i luați la rost atunci când nu sunt suficient de prompți, nici calculator, laptop, smartphone sau tabletă. Imaginați-vă, colegi de breaslă, că toate astea nu s-au inventat, dar voi sunteți ziariști la un mare cotidian, post de radio sau de televiziune. Ați fi pierduți, nu-i așa?
Voi nu știți și nici nu veți afla vreodată cum e să mergi cu mașina proprie, sau pe jos cât e orașul de mare pentru a întreține relația cu sursa. Pentru că un ziarist fără surse nu e ziarist. Știați asta? Voi știți că instituțiile au obligația să fie transparente.
Voi nu știți cum e să dormi cu telefonul de acasă lângă pat pentru că ”un băiat” de la poliție,pompieri sau parchet s-ar putea să nu vă uite și să vă sune atunci când au loc incendii, crime sau accidente grave la care să fugiți. Voi așteptați ca un purtător de cuvânt să fie la dispoziția voastră zi și noapte, 24 de ore pe zi. Altfel, vă inflamați.
Voi nu știți cum e să ai la redacție doar un telefon fix și un fax vechi. Să scrii de mână, pe o foaie și să o trimiți la redacția din București. Apoi, să aștepți lângă telefonul cu disc ca fetele de la corespondenți să te sune și să te anunțe că textul nu se vede bine și că trebuie să-l rescrii, dar cu un creion, ori cu mină neagră, ori cu majuscule. Și textul tău să schimbe, de a doua zi, miniști, sau șefi de poliție, sau vieți.
Voi nu știți cum e să faci poze cu un aparat foto pe care să ți-l cumperi singur, să le developezi și să le trimiți cu poșta la București pentru a apărea în ziar, alături de un foto-reportaj făcut undeva departe, într-un loc minunat la care v-ați dus cu trenul, sau cu autobuzul. Așa munceam noi, ziariștii de presă scrisă post-decembristă. Voi aveți cameramani, fotografi, card de memorie, iphone, smartphone, ipod, email, whatsapp, wifi, mașină de la redacție și alte mașinării care v-au dezumanizat de tot. Dacă vedeți un fax credeți că e funny, nu?
Erau vremuri în care noi, ziariștii de televiziune urcam pe Tâmpa, pe jos, prin ger, pentru a ajunge la releul, singurul din oraș, de unde transmiteam imaginile la București. Erau vremuri în care noi, ziariștii de radio, înregistram voci pe reportofoane cu casetă, cumpărate de noi, și le transmiteam în redacție ținând difuzorul lipit de receptorul telefonului fix. Și vocile acelea, înregistrate de noi, se difuzau pe BBC. Și schimbau lucrurile în țară, sau în urbe. Erau vremuri în care, pentru că am primit o mașină de serviciu, am fost nevoită să învăț ceva mecanică. Dacia era atât de veche, încât la fiecare 30 de kilometri motorul se oprea. Însă eu știam că trebuie să deschid capota și să suflu în jigler. Voi sunați la redacție pentru a vă răsti la șefii voștri cerând urgent altă mașină care să vă ducă la birou degrabă, căci sunteți prea nervoși pentru a mai face astăzi știri.
Erau vremuri fără DNA, în care arestările se făceau pentru că și noi scoteam la iveală neregulile, în care ziaristul, polițistul și procurorul erau, oarecum, de aceeași parte a baricadei, nu în care ne luăm în gură cu purtătorul de cuvânt al Poliției, al ISU, ori al Parchetului pentru că nu a fost suficient de prompt în timp ce noi așteptăm să ne pice din cer o știre.
Imaginați-vă o lume în care tot ce aveți acum la dispoziție ar dispărea, dar v-ar rămâne harul, cel fără de care nu puteți fi jurnaliști. Tot. Purtători de cuvânt, agenții de presă, internet, mașini de serviciu cu aer condiționat, telefoane mobile de serviciu, grupuri pe whatsapp, tot ar dispărea. Imaginați-vă grozăvia. Apoi răspundeți, sincer și obiectiv, la întrebarea asta: Câți ați mai fi ziariști azi?