joi, 5 ianuarie 2017

Cu dinții în sus

Vă povesteam despre Dacia 1300 albă și strâmbă, al cărei bot era îndreptat spre stânga mereu, indiferent de direcția în care am fi mers. Mașina care obosea din 30 în 30 de kilometri, dar care se revigora imediat ce îi suflam în jigler. V-o amintiți? Ei,bine, am tot încercat să obțin o mașină nouă, însă mereu mi se spunea că nu sunt bani, că nu sunt mașini, că asta e încă bună, că merge bine, că are anvelope noi, că are cutie nouă și alte astfel de răspunsuri care mă descurajau. Plecam cu strâmba înapoi la Brașov, unde mă așteptau alte știri și reportaje de făcut. 
Știți bancul cu blonda care nu reușea să bage cheia în broască și căreia i se tot spunea „cu dinții în sus, cu dinții în sus”. De s-a pus femeia cu dinții în sus și striga „nu merge nici așa! Mai stau mult cu dinții în sus?”. Eh, la mine a mers. Cum am stat un pic cu dinții în sus, cum am scăpat de Dacia cea albă și am primit o alta,care mergea fără ca eu sau altcineva să-i suflăm în jigler, care avea botul îndreptat în aceeași direcție în care se deplasa, care nu stârnea emoții nimănui. Banală. 
Era în vremurile în care uzinele Tractorul, Hidromecanica, Steagu| Roșu devenită Roman-SA, Rulmentul funcționau și aveau împreună peste 50.000 de salariați. Guvernanții și FPS-ul doreau privatizarea lor, însă muncitorii, mai ales cei de la Steagu îi fugăreau pe delegații de la Renault și alte companii mari care veneau să vadă ce e de privatizat. Ieșeau pe Calea București, în zona în care acum este Mc Donald s și strigau Nu ne vindem țara, Jos Guvernul, Jos Năstase, Jos Iliescu! Li se mai alăturau, câteodată, și cei de la Tractorul, care veneau în coloană până în Steagul, scandând ca la 15 Noiembrie. Pentru ziariști, în special pentru corespondenții presei centrale și internaționale, cum eram eu, care transmiteam pentru TVR și BBC, aceste evenimente se urmăreau din miezul lor. Se înregistrau voci, se luau imagini, se vorbea cu protestatarii și cu liderii sindicali, cu directorul și cu șoferii rămași blocați în trafic, din cauza că cea mai mare intersecție din oraș, cea care făcea legătura cu DN1, la ieșirea spre București, era blocată de muncitori. Uneori se ardeau cauciucuri în mijlocul străzii, iar focul și fumul se vedeau de departe, așa că totul devenea și mai palpitant. 
Operatorul meu, care locuia în zonă, a ajuns repede în intersecție și a luat câteva cadre. Apoi a urcat în blocul din intersecție, a găsit un locatar care să-l lase să filmeze din balcon și a luat câteva cadre de sus, de toată frumusețea. Însă deliciul evenimentului l-am făcut eu, cu Dacia mea cea strâmbă. 
Ajunsă la protest, m-am blocat în coloana de mașini care așteptau să plece muncitorii din intersecție pentru a putea trece. Cumva, am reușit să mă strecor, mai pe margine, mai pe trotuar, până aproape de intersecție. În doar câteva minute s-a dezlănțuit iadul asupra mea. Dacia de serviciu era branduită atât pe portierele din față, cât și pe capotă cu sigla TVR. Și ce era TVR în opinia protestatarilor? Exact: era televiziunea lui Iliescu. Și a guvernului. Și ce strigau protestatarii? Corect! Strigau Jos Iliescu, Jos Guvernul!. Așadar, e lesne de anticipat ce a urmat. Câțiva bărbați au început să strige la mine Jos Iliescu și Jos Guvernul. În acel moment, mi-am blocat portiera din interior. Apoi, am auzit o voce care a strigat „Au mințit poporul cu televizorul”. Și au urmat mai mulți de Huo. N-a mai durat mult și am simțit prima lovitură de rangă. Apoi, încă una. Și încă 20. Mașina al cărei jigler trebuia scos la fiecare 30 de kilometri parcurși era atacată și lovită din toate părțile. Ce șoc trebuie să fi fost pe cameramanul meu, care filma de sus! Și încă nu filmase ceea ce era cu adevărat șocant.
Poc din stânga, buf din față, puf din spate, loviturile cu ranga nu conteneau să cadă peste mașina în care stăteam încuiată pe dinăuntru, înconjurată de muncitori hotărâți să-și verse ura împotriva guvernanților care, spuneau protestarii, voiau să îi lase fără locuri de muncă după ce le-ar fi privatizat uzinele. Deși păreau de neoprit, loviturile au încetat brusc, imediat după ce o voce a strigat „hai s-o răsturnăm!”. Cu mine înăuntru! Mi-am pus centura și am așteptat să vină moartea să mă ia. Și au încept să clatine mașina, până când au pus-o pe o parte. Apoi, încă un efort și au întors-o cu roțile în sus. Iar eu stăteam atârnată în centură, cu dinții în sus, și căutam o soluție la această mică problemă. Am reușit să ajung la telefonul de serviciu, pus în buzunar, și l-am sunat pe șeful Poliției. L-am rugat să-mi trimită repede un echipaj de la fața locului, pentru că „stau în mașină cu dinții în sus și nu e prea confortabil”. Din păcate, hazul de necaz pe care îl făceam nu m-a ajutat. „Hai, Mariana, că nu am timp de glume. Avem treabă”, mi-a zis el. Nu m-a crezut. Mi-a și închis telefonul în nas. Situația devenise foarte ciudată și nu mai aveam soluții. Când credeam că urmează să mor, am auzit o voce cunoscută. ”Băi, ce faceți? Ați înnebunit de tot? E Mariana noastră, băi!”. Era liderul sindical de la Steagu, care a recunoscut mașina după abțibildurile de pe portiere. ”Întoarceți-o imediat!”, a mai strigat el. Și a urmat încă o întoarcere pe portieră. Buuuuf, s-a auzit. Apoi, încă una, pe roți, în timpul căreia îmi luam rămas bun de la copil, de la părinți, de la viața mea. 
Dinții mei reveniseră în poziția lor firească. Iar muncitorii care îmi loviseră mașina cu răngile, foloseau acum aceleași răngi pentru a mă scoate din autoturismul distrus. Mașina a fost trasă pe iarbă, unde a rămas câteva zile, până când TVR a trimis o platformă și a dus-o la casat. Iar șeful Poliției m-a felicitat pentru curaj, după ce imaginile luate de cameramanul meu înmărmurit în balconul de la etajul 10 au făcut înconjurul țării și al continentului. Nu și-a cerut scuze pentru că nu m-a crezut. Nu mi-a dat explicații legate de felul în care m-a abandonat așa, cu dinții în sus, înconjurată de bărbați furioși și disperați. Dar m-a felicitat pentru curaj. Un curaj pe care nu l-am avut nicio clipă. Dar așa a fost perceput umorul sinistru pe care-l manifestasem la telefon. Resemnarea în fața morții inevitabile nu poate fi numită curaj, zic eu acum. Atunci, însă, nu am lăsat să se vadă teama. Nu am lăsat să se vadă resemnarea. 
Am plecat de lângă mașină strigându-le muncitorilor cu răngi ”Băi, nesimțiților, voi nu sunteți normali.”. Dar niciunul nu mi-a răspuns obraznic. Stăteau tăcuți, în salopete, cu răngile în mână. Păreau rușinați. Sau obosiți. În ceea ce mă privește, nu eram supărată pe ei. 

Primul gând care mi-a trecut prin cap, în timp ce mă îndreptam spre ieșirea din intersecție, a fost legat de mașină. „Am scăpat de tine”, i-am șoptit, rânjind în sinea mea.