marți, 9 februarie 2016

Ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale


Hai, c-am zis-o, nu-i așa? Numai că eu chiar vorbesc serios. Pe bune, chiar ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale. Dar unul care să fie, cumva, menținut în timpul în care au loc alegerile. Adică, un instrument pentru candidații din 2016, unul pentru cei din 2020, din 2024 și tot așa.  Pentru că nu mai vreau să aud și în 2016 ce am auzit în 2012, în 2008 sau în 2004. Ce Dumnezeu? Chiar nu mai vreau să aud iar și iar cum viitorii aleși ne fac un spital ultramodern, identic cu cel făcut de predecesorii lor candidați,eventual tot la Hărman. Sau cum ne fac aeroport, identic cu cel făcut de candidatul Aristotel Căncescu în 2000, 2004, 2008 sau 2012 la Ghimbav, cum ne fac ei nouă rost de investitori plini de bani care ne vor oferi sute, ba nu, mii de locuri de muncă extraordinar de bine plătite sau cum ne vor aduce ei fonduri europene nerambursabile. Tocmai nouă ni le vor aduce pe toate. Pe bune, voi mai vreți să auziți la nesfârșit aceleași promisiuni?
De aceea, spuneam, ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale.  Manualul ar conține două capitole. Unul referitor la ce să spună, altul la ce să nu spună nici picați cu ceară. Aș începe cu cel referitor la lucruri pe care să nu le spună.
De exemplu, să nu ne mai spună minciuni. Știu că nu se pot abține, dar trebuie. Chiar nu mai suntem fraierii din 1990. Nici măcar nu mai semănăm cu cei din 2000.  Ba chiar aș spune că suntem diferiți și de cei din 2012. Ne-am schimbat, suntem mai bine informați, știrile ne vin acum pe telefonul mobil inteligent, pe tableta pe care o purtăm cu noi oriunde, ba chiar și pe rețelele de socializare în care avem cont cu toții, candidați și alegători. Nu mai merge, fraților, cu bazaconiile care ne impresionau până nu demult.
Apoi, să nu mai dea banii pe găleți. Vom lua găleata, sau nu. E decizia noastră. Însă nu ne mai impresionează ca acum 10 ani, pentru că deja ne-am obișnuit cu ea. Și mai avem, că doar ne-au mai dat.
Să nu ne mai vorbească de sus, ca și cum ar trebui să pupăm pământul pe care calcă. La urma-urmei nu vin la noi să ne dea, ci vin la noi să ne ceară ceva. Să ne ceară votul. De ce atâtea aere de superioritate?
Să nu se mai jignească între ei. Și când spun asta mă refer la ei, candidații, la nevestele lor, la mamele, soacrele sau cumetrii lor. Să nu-și mai atace familiile. În 2016, conform manualului care nu există, candidații se bat în idei, în soluții, în strategii, în proiecte viabile. Ai sânge în instalație pentru asta, candidezi. Nu ai, mai aștepți patru ani sau te duci de pe acum pe pustii. Așa ar scrie în manualul de care avem nevoie.
Conform aceluiași manual, candidații la locale nu trebuie să fie, în viața lor de zi cu zi, niște ratați.  Adică, să aibă măcar o cămăruță a lor, să nu le plătim tot noi chiria, cum am mai făcut-o și în alți ani. Să aibă după ce să bea apă, altfel le dăruim cel puțin un mandat pentru a lua de la noi cât să se pună pe picioare. Și nu mai avem nici timp, nici chef să le tot dăm.
Să nu aibă orgolii prostești. Nimeni nu vrea un primar în război cu consilierii. Am pățit deja asta și nu mai vrem. Vrem bărbați și femei cu soluții, nu țațe puse pe harță.
Dar, cred că ați prins ideea. Haideți să vă spun ce ar fi în capitolul referitor la ce să facă un candidat la alegerile locale.
În primul rând, candidații trebuie să aibă față de candidat. Adică, să nu mă apuce râsul când mă uit la el.
 Apoi, să aibă creier de candidat. Să mă uimească mereu cu inteligența lui. Să aibă răspunsuri credibile la întrebări despre viitorul său mandat.
E important să fie demni de titulatura de întâi gospodar al urbei. Adică, să nu mai vedem fel și fel de ceambauamba aspirând la un fotoliu în fruntea urbei. Conform manualului, candidații la locale trebuie să fie, la ei în comunitatea din care fac parte, un nume. Să fie cineva. Să însemne ceva. Să fi făcut ceva până atunci, altceva decât să latre pe la partide.
Să știe limba română. Să nu-i mai aud spunând care în loc de pe care, decât în loc de doar sau altele ca astea. Să-mi vorbească astfel încât să-mi câștige respectul, nu sila.
Apoi, să citească neapărat legea administrației locale. De acolo vor afla ce atribuții au ca și aleși locali. E de râsul curcilor un candidat la un consiliu local care promite accesarea de fonduri europene. Sau aeroport. Nu e treaba lui să facă asta și nici nu poate. El este legislativul localității, nu altceva. Poate cel mult să conceapă un proiect de hotărâre de consiliu și să spere că acesta va fi votat de colegii săi. Chiar dacă va fi votat, până la aplicarea și soluționarea problemei pentru care a fost conceput proiectul e cale lungă. Și, oricum, nu depinde doar de alesul local respectiv. Ca și primar, reprezintă executivul, adică poate și trebuie să pună în aplicare hotărârile luate în consiliu. De aceea spun că trebuie citită legea înainte de orice.

Dacă m-ar întreba pe mine cineva, i-aș spune că manualul candidatului la alegerile locale trebuie scris urgent și distribuit gratuit la partide. Să aibă și poze dacă trebuie, un cd, orice i-ar ajuta pe cei ce vor fi aruncați în lupta pentru votul nostru. Un manual intitulat simplu „Manualul bunului simț și al bunelor maniere, pentru candidați”.

De la servit cafea la a fi servit cu cafea



Vorbeam deunăzi, cu o prietenă, despre funcțiile obținute de femeile membre de partid. De fapt, vorbeam despre ce trebuie ele să facă și cu cine pentru a obține o funcție vremelnică, acel  gen de funcție pe care o deții atâta vreme cât partidul care te-a pus acolo are o oarecare putere, sau câtă vreme șeful care te-a ajutat să ajungi acolo mai vrea să te susțină.
În cazul bărbaților care obțin astfel de funcții lucrurile sunt cât de cât clare. Sau, măcar ceva mai simple. Bărbații pun lucrurile la punct la o bere, sau în timp ce împart beneficiile strânse după o afacere bună, într-un birou, într-o cârciumă, sau într-o altă manieră la fel de bărbătească.
Ei, bine, în cazul femeilor situația e de râsul-plânsul. Ele trebuie să muncească mult la partid, să coasă, să țeasă, să facă mărțișoare și să împartă mulți cozonaci. Apoi, să se lase complimentate de câțiva colegi cu inimă zburdalnică și ochi alunecoși, în ideea că unul sau doi dintre ei o va vorbi de bine la șeful. Să șușotească pe la colțuri și să denigreze celelalte femei care au ceva șanse să fie remarcate înaintea lor.  Pentru ca, în final, să primească un astfel de job într-un pat dintr-o pensiune aparținând unui alt coleg de partid. Odată ajunsă în acea funcție vremelnică, femeia nu este lăsată să uite nicio clipă că fotoliul de sub ea nu este, de fapt, al ei. Pentru că și colegii respectivei știu deja cum l-a obținut. Și toți au câte o problemă de rezolvat, sau un reproș de făcut. Sau un nepot, ori o fiică sau un fiu fără noroc ce-și caută un loc de muncă.
Știu mai multe astfel de femei care, cândva, ne serveau cu cafele la conferințele de presă ale partidelor reprezentate în Brașov, dar care acum conduc instituții bugetare.  Sunt mai grase ca atunci, poartă cercei ceva mai mari decât atunci, s-au căsătorit și par demne de tot respectul. Ba chiar par să fi uitat că noi știm cum și de ce ocupă acele funcții. În cazul bărbaților ajunși pe criterii politice în funcții de director istoria se șterge cu timpul. În cazul femeilor, niciodată.

Așa stau lucrurile. Și dacă așa stau lucrurile, mă întreb de ce ar crede o doamnă care acum ocupă cea mai mare funcție pe care ar fi putut-o ocupa raportat la nivelul ei intelectual că ar merita și mai mult. Șeful care i-a dat această șansă nu mai e la fel de puternic, nici partidul ei nu mai e ce a fost. Și nici ea nu mai poartă mărimea 40, cum purta cândva.  Și, cu toate astea, să se vrea parlamentar. Sau ministru. Și mă întreb de ce trebuie ca în instituțiile statului să fie puși, la cârmă, oameni ai partidelor. Pentru că știm deja cum sunt ei aleși. Și nu-i mai vrem. Pentru că vrem concursuri pentru funcțiile cheie, făcute corect, în urma cărora să fie aleși oameni potriviți. În cadru public. Nu în cârciumă. Nu în hotel. Și, mai ales, nu în pat. 

Avem ceva candidați, dar avem pe cine să votăm?


Unul după altul, partidele reprezentate în Brașov și-au anunțat candidații pentru funcția de primar.  Nicio surpriză din nicio parte. Ne așteptam la numele anunțate, mai puțin în cazul UNPR, al cărei candidat chiar a fost o surpriză. Vorbim despre Ioan Dumitru Dumitrescu, șef adjunct la Administrația Financiară Județeană, numit în funcție de UNPR pe vremea când uniunea făcea parteneriat la guvernare cu PSD.  Generalul Oprea, șeful UNPR l-a întrerupt când omul încerca să se prezinte în fața presei, așa că știm despre el doar că ar fi un bun manager și că a ajuns să se stabilească în Brașov odată cu repartiția primită, acum mai bine de 30 de ani, la absolvirea facultății.
Despre candidații celorlalte partide care și-au anunțat reprezentanții în cursa pentru Primăria Brașov știm ceva mai multe, pentru că îi cunoaștem. Am putea spune că îi cunoaștem de când erau mici, mici de tot.
PSD l-a desemnat pe Răzvan Popa, 37 de ani, zis Obama de Brașov, după cum însuși președintele organizației județene, Constantin Niță l-a prezentat, nu știu de ce, în conferința de lansare. Răzvan Popa a fost purtător de cuvânt al PSD până recent. În această calitate a avut o relație bună cu presa. În sensul că răspundea la telefon indiferent de ora la care îl sunam și foarte des avea și răspunsuri la întrebări.  Apoi a ocupat unul dintre fotoliile de viceprimar o perioadă scurtă, după ce a fost ales pe listele PSD consilier local. Despre această perioadă prefer să nu fac comentarii. Le păstrez pentru mai târziu. În Răzvan Popa nu a crezut, inițial, decât Constantin Niță. Nici măcar Răzvan Popa nu credea că ar putea câștiga Primăria Brașov. Liderul PSD Liviu Dragnea, nici atât.  Dragnea chiar a spus la Brașov, zilele trecute, că la început nu a fost de acord cu ideea candidaturii sale, pentru că Răzvan Popa nu a convins atunci când și-a anunțat intenția de a candida. Acum, evident, toți au început să creadă asta. Inclusiv Dragnea și Răzvan Popa. Tânărul candidat, membru al Consiliului Local Brașov  este căsătorit și are doi băieți.
De la PNL vine un alt candidat tânăr. Nici din partea liberalilor nu a fost vreo mare surpriză desemnarea consilierului local Adrian Oprică, 35 de ani, drept candidat la fotoliul ocupat acum de șeful său George Scripcaru. Îl știm drept un apropiat al acestuia, băiat muncitor la partid, proprietar de restaurant cu terasă în Piața Sfatului și președinte al organizației municipale a ex-PDL. Oprică a reușit, cumva, să treacă înaintea altor candidați cu șansă, respectiv Alina Durbacă, Adrian Gabor sau Ciprian Bucur, toți trei viceprimari ai Brașovului, ori peste candidatura șefei organizației județene a femeilor liberale, Carmen Țop Ferghete. Cine ar fi crezut că acest lucru este posibil? Eu am crezut.
Apoi, ar mai fi câteva nume a căror lansare oficială în cursa pentru primărie nu a avut loc, deocamdată, dar care se vehiculează ca fiind ca și tipărite pe buletinul de vot. Cel al consilierului local Christian Macedonschi, de la Forumul German, ori cel al liderului local al Mișcării Populare, Costel Mihai, la rândul său fost consilier local, ales de două ori pe listele PDL. 

Cu o excepție, cea de la UNPR, sau două, dacă îl socotim și pe Macedonschi, ceilalți candidați sunt tineri, chiar foarte tineri, cu vârste între 35-37 de ani. Și tot cu aceleași excepții, candidații la fotoliul de primar sunt politicieni experimentați, crescuți pe lângă politicieni versați, buni cunoscători ai problemelor urbei și ai cercurilor înalte ale politicii locale. Oameni care provin din așa-zisa pepinieră de partid, pe care orice formațiune politică serioasă și cu planuri de viitor o are.  Dacă asta vrem să votăm, putem vota.  Dar dacă nu? Poate vreunul dintre ei să aducă în Primărie un aer nou, democratic, poate vreunul să creeze acea stare de bine în care interesul cetățeanului să primeze în locul celui personal sau de partid, să aducă în urbe acea stare de normalitate neviciată? Ar fi frumos. Prea frumos, pentru a fi și adevărat. Asta e provocarea pentru ei. Domnilor, vă provoc!