luni, 19 decembrie 2016

Suflând în jigler



Mașina de serviciu cu care băteam județul Brașov, dar ajungeam adesea și în Prahova, Mureș, Covasna, Harghita sau Sibiu era o Dacia 1300 de culoare albă. Atât de veche și de ruginită, încât puțini erau cei care aveau curajul să urce în ea, alături de mine și operatorul meu. Nimic surprinzător, mai ales că botul mașinii era mereu îndreptat spre stânga, chiar și atunci când roțile erau fixate drept în față. Era strâmbă, obosită și pregătită pentru casare de vreo 3-4 ani, însă niciodată casată. Mașina asta ne ducea, însă, peste tot. Inclusiv la București de cel puțin două ori pe lună, când intram și pe la băieții din service. Se uitau la ea și, deși o vedeau șuie, mă asigurau că totul este în regulă. Până într-o zi când câteva zeci de protestatari de la uzina de autocamioane și cea de tractoare m-au scăpat definitiv de ea. Dar, asta e altă poveste.
Mașina asta a TVR, pusă la dispoziția echipei de la Brașov, avea o meteahnă. Din 30 în 30 de kilometri îi murea motorul, după ce o vreme refuza să accelereze atunci când călcam pedala. Devenise parte din noi. Nici măcar nu ne mai necăjeam. Când mașina refuza să-și ia avânt atunci când apăsam pedala de accelerație, știam amandoi că mai e puțin până se va opri. Așa cum știam și că, odată oprită, are nevoie de, ziceam eu, făcând haz de necaz,pupici. O vreme doar operatorul meu s-a priceput. Îi deschidea capota, îi scotea jiglerul, îl scutura, îl ștergea, îl ducea la gură și sufla îl el cu putere de câteva ori. Iar îl scutura, iar îl ducea la gură, iar sufla în el. Apoi îl așeza la locul lui, închidea capota și mașina zbura pe șosele, ca vântul. După un timp, după cateva zeci de astfel de opriri, am început să mă pricep și eu. Devenisem asul jiglerelor, deși nu ridicasem niciodată până atunci capota vreunei mașini. Suflam în el ca nimeni alta. După care, ajunsă cu greu la știre, eram gata machiată și pieptănată pentru a intra în live la televiziunea publică. Acum, nu cred că mi-aș mai aminti cum făceam. Atunci,totul era firesc. Totul făcea parte din job. Echipele se descurcau cu ce aveau. Eram și șoferi, și mecanici, și jurnaliști. Și nu ne plângeam, mai ales pentru că nu aveam cui. Singurul lucru care conta era știrea. Dacia aceasta albă, veche și îndărătnică a fost la dispoziția mea vreo 5 ani. O moștenisem de la fostul corespondent, care se pensionase și care o folosise pe vremea când TVR era singura televiziune din România, iar Dacia 1300 era singura mașină pe care TVR o putea cumpăra. O lovise, de aceea era așa strâmbă. Dar scăpaseră teferi toti ocupanții ei. 

Într-o zi, schimbătorul de viteze a rămas blocat în viteza a doua. Nu mai ieșea, însă putea porni de pe loc. Eram singură și trebuia să fac ceva. Așa că am pornit spre București, la service-ul TVR. Cu viteza a doua. Doar cu viteza a doua. Când m-au văzut mecanicii, s-au crucit la propriu. Până atunci, erau convinși cu nimeni nu poate trece Carpații cu viteza a doua. Nici acum nu știu cum am reușit să merg, cu 15-20 km la oră, până la București. Știu, însă, ce îmi dădea putere. Știrile. Le făceam cu drag. Și mi-ar fi lipsit dacă mașina rămânea defectă, iar eu nu mai puteam ajunge la ele, chiar și suflând în jigler din 30 în 30 de kilometri. Mașina TVR, cea de care m-am despărțit câțiva ani mai târziu, când a fost înlocuită cu o alta, doar puțin mai brează, a sfârșit la un protest sindical, după ce ne-a conturat multe amintiri de povestit.

marți, 13 decembrie 2016

În stand-up la televiziunea națională, cu…mămica



Pe nimeni nu m-am bizuit vreodată așa cum m-am bizuit pe mama. Orice grijă, orice necaz, orice bucurie, orice gând i le împărtășeam ei. Iar ea se bucura alături de mine, sau îmi alunga, cu o vorbă, îngrijorarea. Pe toate le prelua ca și cum ar fi fost ale ei. Inclusiv pe cele bune. Bucuria ei era atât de sinceră, încât abia așteptam să îi povestesc lucrurile bune din viața mea. Se înțelege de la sine că tot ei i le spuneam și pe cele rele, pentru că numai ea găsea cuvintele potrivite care-mi alungau grijile într-o clipă. Însă nu aș fi crezut vreodată că tot ea îmi va fi cameraman pentru filmările la televiziunea publică. Și a fost.
Cred că era înainte de anul 2000. Eram corespondent TVR în județul Brașov. Și era vară. În plin sezon al concediilor de odihnă. Iar cameramanul meu își luase un binemeritat concediu de vreo 20 de zile. Așa că, filmam singură și transmiteam la București imaginile și textul știrii. Îmi plăcea să fac asta. Problema a apărut într-un week end, când am filmat în Țara Făgărașului, lângă mânăstirea de la Sâmbăta de Sus o livadă de meri uscată, moartă, distrusă de gazele provenite din combinatul chimic de la Victoria. Aveam punct de vedere de la Agenția de Mediu din Brașov, mai trebuia doar să filmez pomii care arătau ca cei din scenele de noapte din filmele de groază. Ah, și să fac un stand-up în mijlocul livezii. Știți voi, plimbându-mă de colo-dincolo și arătând spre cameră dezastrul provocat de poluare. Dacă nu făceam asta, știrea nu intra. Eram deja la 100 de kilometri de Brașov, în livadă. Filmasem ce era de filmat și terminasem de strâns informațiile. Eram pregătită să transmit la București, când cererea editorilor mi-a dat ziua peste cap. Și ce făceam eu când aveam o problemă? Exact. Îmi sunam mama. Știți, cea care alunga orice motiv de stres. A mea locuia în apropiere, la Victoria, așa că răspunsul ei a venit firesc: „Aaa, păi asta e problemă? Te filmez eu, fata mamii”. După ce am râs zgomotos de răspunsul ei, mama a continuat: „Cât de greu poate fi? Nu tot un om te filma și până acum? Că doar nu vreun zmeu”. 
Așa că m-am urcat în mașină și am plecat după mămica.  Am găsit-o aranjată, dată cu parfum și rujată frumos. Iar am râs zgomotos de ea, gândindu-mă că a depus atâta efort pentru a arăta ca scoasă din cutie, când, de fapt, ea nu va apărea în niciun cadru, ci va fi în spatele camerei. Târziu, după moartea ei, am înțeles că mămica mea, sprijinul meu, omul meu de bază respecta atât de mult misiunea în care a intrat voluntar pentru a mă ajuta, încât nu putea face treaba aceasta importantă,altfel decât la patru ace. 
Ajungem la livada cu pomi morți, scot camera de filmat, o așez pe trepied, deschid monitorul de control pentru a nu o obliga să privească prin obiectiv, ca profesioniștii, și pornesc filmarea pentru a-i arăta mamei mele cum urma să facem. Mare lucru nu era de făcut. Ea urma să apese butonul de culoare roșie, când considera că sunt încadrată corect. Și să se asigure că rămân în cadru până termin stand-up-ul. După care să apese, din nou, butonul roșu. A făcut ce avea de făcut, stand-up-ul a ieșit bine, am dus-o repede acasă, apoi am fugit la releul din Brașov, cu știrea. Seara, la 20.00, sau poate la 23.00, a fost difuzată pe TVR. Imediat mi-a sunat telefonul. Era mămica. „Ai văzut, draga mamii, ce știre frumoasă am făcut noi? Și ce frumos ne-a prezentat crainicul!”. Iar eu am râs, din nou, auzind-o cum folosește, draga de ea, pluralul la persoana întâi. Noi am făcut. Pe noi ne-a prezentat. 
Am râs atunci. 
Doar acum, amintindu-mi zelul ei, plâng în timp ce scriu aceste rânduri. 

De dor, de mândrie, de bucurie, de toate astea în același timp. 

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Hrănită de cea mai săracă femeie din țigănie


Prin anul 1995, mi-am convins șefii de la „Evenimentul Zilei” să-mi aloce o pagină întreagă de ziar pentru un subiect ciudat la acea vreme, rezolvat, din câte știu, între timp. Voiam să scriu despre copii care nu existau, despre oameni care nu existau oficial, pentru că nu aveau nici certificate de naștere, nici buletine. Care nu mergeau la școală pentru că nu se puteau înscrie câtă vreme nu existau. Care nu se puteau căsători pentru că nu aveau acte din care să reiasă că s-au născut. Care nu aveau niciun drept pe lumea asta, cum nu aveau nicio obligație, din același motiv: nu existau oficial. Urma să-i fotografiez și să-i arăt lumii. Să demonstrez că ei există, deși, oficial, nu se știe de ei. Că, deși nu apar în acte,ei trăiesc și se înmulțesc.
Știam că în comunitatea de romi de la Săcele, Gârcini, există copii și adulți fără certificate de naștere și fără buletine de identitate. I-am găsit aproape în fiecare casă din țigănia de la Gârcini, iar reportajul a ieșit fără probleme. Ce nu am scris, însă, în reportajul respectiv a fost și mai interesant. A fost o experiență unică și, până la acel moment, imposibil de realizat.
Imediat ce am oprit mașina, am fost înconjurată de cel puțin zece puradei desculți și aproape dezbracați. Știam unde merg de una singură, așa că îmi blindasem buzunarele cu bomboane, pe care le-am împărțit rapid. Pe doi dintre ei i-am convins să rămână de strajă la mașină, deoarece știam că, altfel, localnicii îmi vor demonta roțile și portierele pentru a le vinde la dezmembrări sau fier vechi. Mă aprovizionasem serios și cu țigări, și bine am făcut. Pentru că, după puradei au apărut frații, tații, verii și vecinii celor mici. Eram înconjurată. A fost ușor să mă împrietenesc cu ei, câtă vreme, la salutul lor tradițional „dă și mie o țâgară” am putut răspunde cu „ia de-aici”. Și am început să intru din, ca să zic așa, casă în casă. În una dintre bojdeuci era o bătrână singură. Trăia în două încăperi: una în care intrai de afară, folosită ca bucătărie și o alta în care se aflau un pat, un dulap și o masă. Chiar de la intrare m-a lovit un miros de mâncare bună,așa cum mirosea când gătea bunica mea de la poalele Munților Făgăraș. Bătrâna fierbea ceva într-un ceaun vechi așezat pe un butoi întors cu fundul în sus și transformat în sobă cu lemne. I-am spus că miroase bine mâncarea și atât mi-a trebuit. Bătrâna a luat un blid din tablă cu smalțul sărit, lingura mare din lemn de lângă ceaun și mi-a întins o tocăniță de cartofi în care fiersese doar cartofi, ceapă, morcovi, ceva roșii și sare. Apoi mi-a dat o lingură strâmbă, din aluminiu și m-a invitat să mănânc. Atât avea de pus pe masă. Și a împărțit cu mine. Nu știu de ce, dar am început să plâng. Fusesem în case de oameni gospodari în care nici apă nu am primit. Și am ajuns în cocioaba acestei țigănci bătrâne unde am fost hrănită imediat, chiar înainte de a fi întrebată de ce i-am trecut pragul. Fata de oraș din mine s-a întrebat, vreme de o secundă, dacă mâncarea e gătită igienic, dacă lingura sau farfuria sunt destul de curate, dacă imi vor ieși sau nu bube la gură. Însă doar o secundă. Am stat de vorbă cu bătrâna cea negricioasă în timp ce mâncam o tocăniță de cartofi mai gustoasă decât orice altceva. Nu a fost pomenită în reportajul despre copiii și tinerii care nu există. A rămas, însă, în sufletul meu. 

Ajunsă acasă, am pus și eu de o tocăniță de cartofi. N-a mirosit la fel. Și n-a ieșit nici pe sfert la fel de bună. Nici acum nu știu ce i-a lipsit.

duminică, 4 decembrie 2016

Străin în țara mea



Era înainte de anul 2000, probabil în anul 1997 și devenisem deja corespondent pentru TVR, în județul Brașov. Numai că televiziunea publică nu avea, cum nu are nici acum, mai multe echipe, așa cum au televiziunile private. Prin urmare, atunci când corespondentul unui județ intra în concediu, cel din județul învecinat îi prelua atribuțiile. Și venise rândul colegei mele din județul Harghita să plece în vacanță. Așa se face că eu și cameramanul meu urma să acoperim evenimentele importante care aveau loc în zona de care răspundea ea. Pe lângă cele din județul Brașov, firește. 
Într-o seară, primesc un telefon din redacția de la București. Mi se spune că a doua zi, dis-de-dimineață, ar trebui să pornesc la drum spre Harghita, într-un sat găsit cu greu pe hartă, unde urma să aibă loc un eveniment la care participau etnici maghiari și ceva oficialități din Ungaria. Îmi sun cameramanul și îl anunț că trebuie făcut plinul la mașină, că trebuie încărcate bine bateriile la cameră pentru că plecăm departe. Îl rog să se uite și pe hartă după satul respectiv, pe atunci încă nu-i uitasem numele, pentru a ne găsi mai ușor drumul prin pădurile Harghitei. Firește, ne amintim cu toții că nu exista GPS, că nici internet nu era, că telefonul mobil era un Nokia din plastic gri cu butoane moi, care avea doar funcția pentru care fusese inventat, respectiv aceea de telefon. Și că era semnal doar în orașe. Poate, uneori, și în comune. Nicidecum în codrii patriei.
Și, plecăm la drum. Trecem de Sf. Gheorghe și ne îndreptăm spre județul Harghita. Peisajul devenea de-a dreptul spectaculos. Atât de frumos încât, din loc în loc, opream pentru a-l fotografia cu aparatul Canon digital pe care îl primisem pe gestiune de la  „Evenimentul Zilei”. Ne bucuram de ziua respectivă ca de o vacanță, ca de o ieșire din cotidianul brașovean, mereu încărcat de proteste, greve, crime, bătăi, accidente cu victime multiple și alte grozăvii de care aveam parte zilnic în acele vremuri. La un moment dat se trezește reporterul din mine și îmi întreb cameramanul, care conducea mașina de serviciu, cât mai este până ajungem. Și îl văd ușor crispat. M-am prins repede că habar nu avea. Își notase câteva repere pe o hârtiuță, însă nu le întâlnise până atunci. Ok,zic, mergem înainte, cu gândul că în primul sat oprim și întrebăm încotro s-o luăm. În primul sat oprim lângă primul om întâlnit. 
  • Bună ziua, zic eu! Nu vă supărați, pe unde s-o luăm ca să ajungem la….? pfff, nu-mi pot aminti numele localității.
  • Nemtudon romano, vine răspunsul omului. 
Hai să mergem mai departe, îi spun cameramanului. Trebuie să găsim pe altcineva.
La următorul localnic întâlnit, aceeași poveste. Nemtudom romano. Părăsim satul și pornim spre celălalt. Din nou întâlnim un localnic și din nou îi pun aceeași întrebare. Același răspuns. 
Nemtudom romano, îmi spune omul. Resemnată în ceea ce privește ratarea știrii pentru care am fost trimiși în Harghita și iritată de situația în care ne puneau localnicii din Harghita îi propun colegului meu ca la următoarea oprire pentru a cere indicații să mă filmeze din mașină. 
  • Să mă filmezi în timp ce cer indicații, ok?, îi spun
  • Ok, zise el.
Zis și făcut. Vedem un om, oprim în dreptul lui, cobor, Sorin filmează, iar eu prind curaj. 
  • Bună ziua. Nu vă supărați…
  • Nemtudom romano.
  • OK, zic eu, rânjind satisfăcută în sinea mea. Do you speak în english? 
  • Nemtudom, veni, invariabil, răspunsul omului.
  • Buuuun. parlevu franse? - întreb eu, deși nu parleam o iotă în limba lui Voltaire.
  • Nemtudom, nemtudom, răspundea localnicul, dând deja semne de plictiseală.
  • Paruschi gavarit?, insist, deși, repet, nici la limba lui Cehov nu mă pricep.
  • Nemtudom, nemtudom.
  • Șprehănzi doici? - mai fac eu o încercare, de dragul show-ului, știindu-mă filmată, în timp ce mă rugam în gând ca omul să nu cumva să știe germana.
  • Nemtudom, mai zise omul o dată, după care m-a lăsat acolo, în drum, nedumerită, dar satisfăcută că planul a ieșit, că acum aveam o știre.
Am mai repetat scenariul o dată, apoi încă o dată. De fiecare dată a mers la fel. În orice sat opream, primeam aceleași răspunsuri la întrebările mele, puse în toate limbile în care știam să formulez întrebarea. 

Aceasta a fost știrea din spatele unei știri ratate. TVR-ul a montat-o și a difuzat-o de mai multe ori. Colegii mei s-au distrat, noi ne-am distrat, însă am demonstrat, glumind astfel, că poți fi, la un moment dat, un străin pierdut în propria ta țară. Că indiferent câte limbi ai vorbi, cu adevărat, nu ca în cazul meu, rămâi doar un rătăcit fără speranță.