marți, 13 decembrie 2016

În stand-up la televiziunea națională, cu…mămica



Pe nimeni nu m-am bizuit vreodată așa cum m-am bizuit pe mama. Orice grijă, orice necaz, orice bucurie, orice gând i le împărtășeam ei. Iar ea se bucura alături de mine, sau îmi alunga, cu o vorbă, îngrijorarea. Pe toate le prelua ca și cum ar fi fost ale ei. Inclusiv pe cele bune. Bucuria ei era atât de sinceră, încât abia așteptam să îi povestesc lucrurile bune din viața mea. Se înțelege de la sine că tot ei i le spuneam și pe cele rele, pentru că numai ea găsea cuvintele potrivite care-mi alungau grijile într-o clipă. Însă nu aș fi crezut vreodată că tot ea îmi va fi cameraman pentru filmările la televiziunea publică. Și a fost.
Cred că era înainte de anul 2000. Eram corespondent TVR în județul Brașov. Și era vară. În plin sezon al concediilor de odihnă. Iar cameramanul meu își luase un binemeritat concediu de vreo 20 de zile. Așa că, filmam singură și transmiteam la București imaginile și textul știrii. Îmi plăcea să fac asta. Problema a apărut într-un week end, când am filmat în Țara Făgărașului, lângă mânăstirea de la Sâmbăta de Sus o livadă de meri uscată, moartă, distrusă de gazele provenite din combinatul chimic de la Victoria. Aveam punct de vedere de la Agenția de Mediu din Brașov, mai trebuia doar să filmez pomii care arătau ca cei din scenele de noapte din filmele de groază. Ah, și să fac un stand-up în mijlocul livezii. Știți voi, plimbându-mă de colo-dincolo și arătând spre cameră dezastrul provocat de poluare. Dacă nu făceam asta, știrea nu intra. Eram deja la 100 de kilometri de Brașov, în livadă. Filmasem ce era de filmat și terminasem de strâns informațiile. Eram pregătită să transmit la București, când cererea editorilor mi-a dat ziua peste cap. Și ce făceam eu când aveam o problemă? Exact. Îmi sunam mama. Știți, cea care alunga orice motiv de stres. A mea locuia în apropiere, la Victoria, așa că răspunsul ei a venit firesc: „Aaa, păi asta e problemă? Te filmez eu, fata mamii”. După ce am râs zgomotos de răspunsul ei, mama a continuat: „Cât de greu poate fi? Nu tot un om te filma și până acum? Că doar nu vreun zmeu”. 
Așa că m-am urcat în mașină și am plecat după mămica.  Am găsit-o aranjată, dată cu parfum și rujată frumos. Iar am râs zgomotos de ea, gândindu-mă că a depus atâta efort pentru a arăta ca scoasă din cutie, când, de fapt, ea nu va apărea în niciun cadru, ci va fi în spatele camerei. Târziu, după moartea ei, am înțeles că mămica mea, sprijinul meu, omul meu de bază respecta atât de mult misiunea în care a intrat voluntar pentru a mă ajuta, încât nu putea face treaba aceasta importantă,altfel decât la patru ace. 
Ajungem la livada cu pomi morți, scot camera de filmat, o așez pe trepied, deschid monitorul de control pentru a nu o obliga să privească prin obiectiv, ca profesioniștii, și pornesc filmarea pentru a-i arăta mamei mele cum urma să facem. Mare lucru nu era de făcut. Ea urma să apese butonul de culoare roșie, când considera că sunt încadrată corect. Și să se asigure că rămân în cadru până termin stand-up-ul. După care să apese, din nou, butonul roșu. A făcut ce avea de făcut, stand-up-ul a ieșit bine, am dus-o repede acasă, apoi am fugit la releul din Brașov, cu știrea. Seara, la 20.00, sau poate la 23.00, a fost difuzată pe TVR. Imediat mi-a sunat telefonul. Era mămica. „Ai văzut, draga mamii, ce știre frumoasă am făcut noi? Și ce frumos ne-a prezentat crainicul!”. Iar eu am râs, din nou, auzind-o cum folosește, draga de ea, pluralul la persoana întâi. Noi am făcut. Pe noi ne-a prezentat. 
Am râs atunci. 
Doar acum, amintindu-mi zelul ei, plâng în timp ce scriu aceste rânduri. 

De dor, de mândrie, de bucurie, de toate astea în același timp.