joi, 25 februarie 2016

O buturugă mică a avut ac de cojoc(aru) ditamai carului în vreme că agentul rămâne un personaj virtual


Rar mi-a fost dat să văd atâta patimă pe un subiect de tot rahatul. Doar alegerea președintelui mi-a mai împărțit prietenii în două, pontănaci și băsiști, băsiștii fiind, firește, cei care îl susțineau, paradoxal, pe Iohannis,căci Băsescu nu candida. Ei, acum e aproape la fel. Prietenii mei se împart în godănaci și antigodină. Dacă îi întrebi pe godănaci ce îi mână în luptă, îți vorbesc despre principii, abuzuri și reguli. Dacă le întorci vorba și insiști exact pe reguli și regulamente, adică pe esența unui job care implică uniformă, arme și amenzi, spun că ești contra curentului și dusă cu pluta.  Și constați că tocmai ai mai redus lista amicilor reali sau virtuali. Despre principii vorbesc și eu, însă noțiunea are sensuri diferite, după cum mi s-a demonstrat cu vârf și îndesat în ultimele zile, de când cu iureșul creat de agentul de la circulație ajuns lider de opinie în țara mea. Eu nu am renunțat la argumentele mele, nici la principii. Am renunțat, însă, la încercarea de a demonstra că valul e într-o direcție greșită. De ce am făcut asta? Păi, o face tocmai Godină mai bine decât mine. Și așa-zișii lui susținători îmbrăcați în uniforma plătită și de mine.  Aceștia au anunțat că vor face mitinguri de susținere a cauzei agentului brașovean. Inclusiv la Brașov. Au venit tocmai de la Craiova, de la București, de la Mureș sau Galați. În final, la așa-zisul protest erau 34 de polițiști. Puțini, dar motivați de ceva să străbată drum lung până aici. Cu vuvuzele, claxoane și steaguri tricolore.  Numai că, odată ajunși aici, nu l-au găsit pe cel care îi mâna în luptă de pe Facebook. Godină a rămas virtual. Nu a venit la ei să le strângă mâna, să îi bată pe umăr, să le spună o vorbă bună sau să le mulțumească pentru deranj. Ori să le aducă apă, ceai, pișcoturi sau orice altceva ar da el unor oameni veniți din partea cealaltă de țară la el în ogradă. Oare există?- glumeau câțiva hâtrii.  Și mi s-a demonstrat că nu.
În aceste condiții, protestatarii au schimbat cauza: vor mai puțină birocrație în poliție, mai puțini polițiști în birouri și mai mulți pe stradă. Ah, și salarii mai mari pentru cei de pe stradă. Au fost primiți de șeful semi-pensionat al IPJ, chestorul Ioan Aron, pentru negocieri. Și au negociat ceva anchete interne și măsuri în campusul universitar, acolo unde un alt polițist încalcă legile statului, dar mai ales pe cele ale bunului simț. Comisarul șef Teodor Cojocaru, acuzat că spionează fetele căministe cu ajutorul sistemului de supraveghere video montat în campus pentru siguranța studenților căminiști. Problemă pusă, și ea, în cârca lui Aron de la IPJ de către godănaci, nicidecum în cea a lui Popa de la municipiu, în a cărui responsabilitate s-ar afla problema în mod firesc. 

Ei, acum eu am altă nedumerire. Va trebui să înțeleg de una singură cum de un om care vreme de 31 de ani a făcut parte dintr-un sistem organizat polițienește, pe principii de onoare, reguli, regulamente, ierarhii și tot așa, care a fost școlit pe la FBI, care a ținut la imaginea sa ca la icoană și a ajuns chestor și șef peste IPJ Brașov, așa cum este Ioan Aron, cum de un astfel de purtător de uniformă cu stele multe a ales calea cea mai simplă și mai rușinoasă spre ieșire.  A lăsat, astfel, cale liberă godănacilor să își strige victoria aparentă. Și aceștia chiar o fac.  Mi s-a spus că alegerea acestei căi ”e o chestiune de onoare”. Păi, tocmai despre onoare vorbesc și eu. Și despre apărarea ei. Și despre principii. Și respectarea lor. Și despre respectarea adevărului.  Înțeleg că buturuga mică poate răsturna carul mare. Dar un ciot nu poate. Cel mult îl zdruncină. 

marți, 23 februarie 2016

Peste 6000 de cărți vechi unice în lume au fost găsite în podul Bisericii Sf.Nicolae din Șcheii Brașovului




În Muzeul  Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului sunt adăpostite adevărate comori ale culturii românești. Atât de valoroase încât nu pot fi evaluate în bani, după cum spune istoricul Ioan Olteanu, cel care de 49 de ani le studiază, le protejează, le traduce și le iubește.  Toate au fost găsite în podul Bisericii Sf.Nicolae, cea pe lângă care a luat naștere Prima Școală Românească, la care a dăscălit și Anton Pann între anii 1821 – 1828 și în anul 1850. Cu 140 de ani înainte, la 1683, la Prima Școală Românească dăscălea un singur profesor, Ioan Duma, care avea nu mai puțin de 110 elevi, după cum reiese din catalogul expus acum în muzeu. Cel mai tânăr dintre elevi avea 20 de ani. Învățăceii nu-și toceau prea mult coatele prin școală. Trei luni învățau cu profesorul Duma pentru a deveni notari și a se ocupa de administrație. Viitorii dascăli învățau 6 luni. Doar preoții aveau  ceva mai multă școală, 9 luni. În 1495, când și-a deschis porțile Prima Școală Românească,la școală venea doar alesul satului, ca să învețe și să devină dascălul, notarul sau chiar preotul satului. Venea la școală, și aducea o găleată de grâu, un car cu lemne și 4 florini (bani cu care cumpărai 3-4 boi). Studia gramatici, învățătură bizantină, pilde din biblie, citate din Aristotel, Democrit și alții. Elevii de atunci învățau cum se fac actele oficiale în cancelarii, aveau un manual de creștere a albinelor și unul cu legile comerciale. Mai tîrziu, la 1844, consilierul lui Andrei Șaguna și profesor la prima școală a scos un manual nou, numit Macrobiotica, secretul de a lungi viața. Are patru volume, peste 1000 de pagini și s-a păstrat în actualul muzeu.
. Lada făcliilor
La acea vreme, întreaga avere a cuiva era și a obștei, iar obștea era a bisericii. Așa se face că, de teama tătarilor și a turcilor, brașovenii din vechime își ascundeau în podul bisericii Sfîntul Nicolae cam tot ce aveau. Până și slănina și-o țineau acolo. Iar când veneau năvălitorii, preotul zidea ușa de la pod.  În anul 1962 cineva a descoperit că dincolo de zid există o ușă. Iar dincolo de ușă se ascundeau adevărate comori.  Cinci ani mai târziu, Ioan Olteanu, pe atunci în vârstă de 19 ani, a început să studieze cărțile, tablourile, documentele și celelalte obiecte  descoperite în pod. Și nu a terminat nici astăzi, când este preot la Biserica Sf. Nicolae și directorul Muzeului Primei Școli Românești de pe lângă parohia din Șchei. Ioan Olteanu spune că peste 6000 de cărți vechi unice în lume au fost găsite în podul bisericii, dar și documente de stare civilă ale brașovenilor, cataloage ale școlii, tiparnița diaconului Coresi, prima din țară ori steagul  purtat de Regele Ferdinand la înscăunarea sa, de la Alba Iulia, alături de regina Maria, la 15 octombrie 1922. Steagul este cusut cu fir de aur, iar stema este bătută în rubine, smaralde și safire.  Însă, fără îndoială, cel mai valoros document este Omiliarul, scris în secolul 11, de un autor rămas necunoscut, pentru că, în vechime, autorii nu se semnau pe operele lor. Omiliarul era, de fapt, un manual de școală unic folosit în tot occidentul, dar și la prima școală din Șchei. Omiliarul are 700 de pagini păstrate în muzeu. 
Cea mai surprinzătoare poveste pare, însă, cea a lăzii făcliilor. Spuneam că la acea vreme averea era a obștei, iar obștea era a bisericii. Lada făcliilor dovedește acest lucru. Aceasta era o cutie din lemn care conținea lumânări și bani. Enoriașii veneau la biserică și luau o lumânare pe care o aprindeau lângă icoane. În locul ei, lăsau toți banii pe care îi aveau în buzunar sau chiar în casă. Atunci când cineva din comunitate avea o problemă ce putea fi rezolvată cu bani, mergea la lada făcliilor și lua suma de care avea nevoie.  Notarul bisericii știa , la finele fiecărei zile, câți bani sunt în ladă. Însă nimeni nu știa cine și câți bani a luat. Cert este că lada făcliilor nu era niciodată goală și stătea mereu la dispoziția celor care aveau nevoie de ajutor. ”În secolul 15 nu exista un control al banilor, pentru că pur  și simplu nu exista o mentalitate în acest sens. Lucrurile funcționau bazându-se pe o încredere deplină în aproapele tău. Nu știm detalii despre sistemul  de atunci, dar știu că cel care lua bani din ladă îi punea de bunăvoie înapoi, pentru a nu se bloca lucrurile”, mai spune Ioan Olteanu.
. La 1541 a fost scoasă prima enciclopedie a personalităților care au trăit până în anul 1500. O găsiți în Șcheii Brașovului
Istoricul Ioan Olteanu, preot la Biserica Sf Nicolae, pe lângă care a luat ființă Prima Școală Românească ne-a arătat o carte veche de 475 de ani, scoasă în anul 1541 la Koln. Are 2000 de pagini perfect păstrate (vezi foto) scrise în germana gotică și  reprezintă prima enciclopedie scrisă. Ea conține numele și realizările tuturor personalităților care au trăit până la 1500. Enciclopedia a fost găsită tot în podul Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, alături de prima biblie de la noi, aparținând lui Șerban Cantacuzino și donată Brașovului la 1688, ori de manualul de gramatică scris și dăruit primei școli românești de Petru Maior. 
De departe, însă, una dintre cele mai valoroase piese din colecția găsită în podul bisericii brașovene o reprezintă cele patru Evanghelii ale lui Alexandru Lăpușneanu, dăruite bisericii din Șchei în anul 1560. Această capodoperă unică în țară a fost  scrisă, pagină cu pagină,  cu foiță din aur pe piele de ied nenăscut. Nimeni nu a fost în stare până acum  să o evalueze în bani, spune istoricul paroh Ioan Olteanu. 




joi, 18 februarie 2016

Președintele ASUM Brașov se gândește să candideze pentru fotoliul de primar

Președintele ASUM Brașov, Ionel Spătaru, fost șef al OJPC Brașov și consilier al primarului George Scripcaru se gândește să candideze la funcția de primar al Brașovului. Cum de i-a trecut prin minte un astfel de gând? E simplu. S-a uitat la candidații lansați până acum și a înțeles că e mai bun decât ei, mai cunoscut decât ei și mai priceput în ale administrației decât ei. Chiar și așa, cu imaginea ușor pătată.
Ionel Spătaru este implicat în problemele comunității de peste 20 de ani și, în calitatea sa de jurist și președinte al ASUM, a inițiat și condus mai multe acțiuni menite să vină în sprijinul reintegrării persoanelor cu probleme sociale. A donat scaune cu rotile copiilor cu handicap din Gârcini, a inițiat campanii de informare în penitenciarele din țară, dar și în școli cu elevi-problemă. Ca șef la OJPC a făcut istorie, Spătaru fiind cel care a închis magazinele de etnobotanice din Brașov, sau tarabele cu brânză contrafăcută ale brănenilor. El a obținut banii pierduți de brașoveni la o bancă celebră, creând un periculos precedent. Tot el a băgat spaima în proprietarii de pescării din piețe, pensiuni nespălate sau piețari hoți. Așa că se bucură de ceva simpatie. A fost consilierul și apropiatul lui George Scripcaru, lucru care i-a și adus ulterior belelele pe care le-a avut cu justiția. Însă situația a avut și avantajele ei. Omul știe mai multe, așa, în general, dar și în mod special, decât oricare altul lansat în această cursă.
Deocamdată, Spătaru spune că este doar un gând care i-a trecut prin minte după ce a văzut numele celor lansați. Și imediat a prins curaj.

marți, 16 februarie 2016

Blogger-polițistul Godină și-a dat demisia din Poliție. Ce bine că nu l-am crezut. Pentru că s-a răzgândit

Gata. M-am săturat. Vreau la mama. Vreau să vorbesc cu mama. Îmi dau demisia din Poliție, anunța azi, pe Facebook, nu în fața șefilor, așa cum face orice angajat care își dă demisia, polițistul blogger de la circulație, Marian Godină. Ba chiar a anunțat că își urăște șefii și colegii, de parcă polițiștii de la economic, judiciar sau dispariții ar fi de vină pentru problemele sale. Știrea cu demisia polițistului care scrie pe Facebook și pe blog despre șefii săi și despre noi, șoferii din România, a făcut imediat înconjurul ziarelor, posturilor tv și radio din toată țara. Nimeni nu s-a întrebat de ce un om al legii, purtător de uniformă, cu grade pe umăr nu este capabil să respecte ierarhiile, funcțiile, superiorii instituției de unde își ia leafa. Nu s-a întrebat nimeni de ce nu este capabil acest om să respecte instituția (de)militarizată din care face parte, cu toate rigorile ei, sau să o lase. Ba, dimpotrivă, mulți s-au solidarizat cu el și li s-a părut haioasă această insubordonare. Și l-au încurajat. Și l-au aplaudat. Ca și cum nu am fi expuși unui adevărat pericol în cazul în care toți cei care lucrează în acest aparat ar lua-o pe arătură și nu ar mai asculta ordinele superiorilor. Apoi, după ce toată presa a luat-o razna cu știrea privind demisia agentului de la circulație, ce face polițistul? Șterge postarea privind demisia și pune alta. Anunță că s-a răzgândit și că nu-și mai dă demisia. ”Nu am să demisionez. Sunt mai bine acum când am aflat că mama e bine.Nu eu sunt subiectul corpului de control care a fost azi la Brasov, ci alții.”, spune el pe Facebook.
Lucrurile au stat cam așa: anunțul privind demisia sa a fost urmat, întâmplător sau nu, de un comunicat al IGPR, care anunța prezența unui corp de control la IPJ Brașov. Imediat Godină își anunță demisia. Ca și cum, eu sunt demisionar, nu am de ce să dau ochii cu băieții din corpul de control al IGPR. Când vin precizări din partea IGPR și polițistul brașovean înțelege că nu pentru el se vor face verificări la IPJ Brașov, se liniștește și revine cu o postare nouă care o anulează pe cea privind demisia, deja ștearsă de pe contul său de pe rețeaua de socializare.
Mă aștept acum, după ce și-a urcat poliția brașoveană în cap, să se lamenteze și mai rău pe Facebook. Să urle că vrea la mama pentru că va fi izolat de colegii săi și de șefi. Lucru firesc, câtă vreme și-a declarat public ura față de ei. Apoi, cine și-ar mai dori un astfel de personaj în preajmă?
Nu-i contest calitățile de povestitor. Asta e altă poveste. Dar îi pun la îndoială bărbăția. Pentru că, de la un bărbat cu uniformă mă aștept să poarte discuțiile serioase față în față cu cei cu care are ceva de lămurit. Nu pe Facebook, nu pe blog. Și mă mai aștept de la un bărbat să înfrunte problemele de la job, nu să își anunțe demisia pe internet, Și, nu în ultimul rând, mă aștept de la un om al legii care își dă demisia, să nu și-o retragă după câteva ore. Măcar așa, de jenă. De la Godină nu am nicio așteptare. Este imprevizibil. A demonstrat-o deja.
Apoi, dacă e să cred gurile rele, se pare că înainte de a fi polițist la circulație a fost angajat al Armatei, undeva prin Turda. Și acolo ar fi avut probleme cu subordonarea și a fost trimis acasă. Dacă e așa. atunci nimic nu mă mai miră. Poate doar alegerea unei noi uniforme, cu tot ceea ce implică acest lucru.

luni, 15 februarie 2016

Povestea brașoveanului care a mutat manual limbile ceasului din Casa Sfatului pentru a da bine la televizor






În Piața Sfatului din Brașov se află un clopot și un ceas de poveste. Cele din turnul Casei Sfatului. După 50 de ani de tăcere, clopotul și-a reluat bătăile pe 26 martie 2010. Clopotul din Casa Sfatului a fost montat în anul 1690 de primarul de atunci al Brașovului, al cărui nume a fost inscripționat pe el, lângă stema Brașovului, pe atunci Kronstadt. Clopotul are un diametru de un metru și 20 de centimetri și anunță  sfertul de oră, dar și ora exactă cu ajutorul celor două  ciocane acționate de ceas. Ceasul a fost făcut 185 de ani mai târziu, la 1875, la Munchen și montat la Brașov în 1877 de brașoveanul Joseph Both, un renumit ceasornicar al acelor vremuri. Întâmplător, sau nu, ceasul nemțesc este întreținut astăzi de o rudă a lui Both, Nicolae Zoltan Boer, în vârstă de 78 de ani, singurul din țară care se mai pricepe la ceasuri de turn.
Clopotul din turnul Casei Sfatului a funcţionat până după al doilea Război mondial şi a fost aproape uitat până în anul 2010, când a fost reparat. Istoricul brașovean Nicolae Pepene spune că tot  atunci s-a renunțat la sistemul electric care îl acționase până la finele celui de-al doilea Război Mondial și s-a revenit la vechiul mecanism mecanic. Asta, cu ajutorul lui Zoltan Boer. Bătrânul urcă cele 180 de trepte până în turnul Casei Sfatului o dată la 30 de zile și unge meticulos ceasul greu de peste 100 de kilograme care acționează clopotul.
Clopotul din turnul vechii Primării datează din anul 1520, dar a fost distrus în marele incendiu al Brașovului, la 1689. Clopotul de acum a fost turnat din 400 de kg de cupru și alte 400 de kg de bronz în anul 1690, după 3 ani de la Marele Foc. Rolul clopotului din Casa Sfatului era acela de a arata timpul urban. Indica atât sfertul de oră, cât și ora plină, pentru ca meșteșugarii brașoveni care aveau atelierele în locul unde acum se află Maternitatea să știe, de exemplu, când să scoată lâna din vopsea. În secolul al 17-lea, clopotul era acționat de o statuetă din lemn, păstrată și azi în muzeul Casei Sfatului. La fel bate și acum, însă acționat electric printr-un sistem legat de ceasul mecanic. Indică sfertul de oră cu o bătaie, dar și ora fixă. Pentru că Zoltan Boer are grijă să întoarcă mecanismul cu ajutorul unui mecanism pe care el l-a inventat și care acționează asupra tuturor celor 4 rotițe care duc la cele 4 fețe ale ceasului vizibil de oriunde te-ai afla în Piața Sfatului.
. ”Cerbul de Aur” și ceasul din turn
 Zoltan Boer se ocupă de ceasul din turn din anul 1991. Brașovul reluase festivalul ”Cerbul de Aur”, oprit de regimul comunist, iar TVR transmitea spectacolul în direct. Autoritățile de atunci s-au gândit că ceasul din turnul Casei Sfatului, care nu mai funcționa de 50 de ani, va fi o pată pe obrazul orașului. Ultima reparație fusese făcută în 21 ianuarie 1958 de meșterul Roth Wilhelm, care a lucrat la ceas până în 9 februarie același an. Așa că, l-au găsit pe Zoltan Boer și l-au rugat să-l repare urgent. Bărbatul s-a chinuit două zile, însă nu i-a dat de capăt. Și cum festivalul începea, iar ceasul vechi se încăpățâna să nu meargă, brașovenul s-a înarmat cu un cronometru și muta limbile din minut în minut pe toată durata transmisiei în direct. De ce a făcut asta? ”Pentru că TVR arăta, din când în când, ceasul din turn. Și nu puteam să ne facem de rușine în toată lumea cu un ceas stricat”, ne-a răspuns bătrânul ceasornicar, ca și cum ceea ce a făcut el vreme de o săptămână ar fi fost cel mai firesc lucru. În final, a reușit să-l repare. Din anul 1991 se ocupă de acest ceas, iar din anul 2010 urcă o dată pe lună în turn, 180 de trepte din lemn, pentru a-l trage și pentru a-i unge, unul  câte unul, toți cei 65 de zimți ai rotiței. A conceput un sistem pentru tragere manuală a ceasului și crește inima în el când vede mișcările ritmate ale pendulului greu de 27 de kilograme și înalt de 2,8 metri. Folosește cheile originale, pe care este inscriționată aceeași serie ca cea inscripționată pe ceasul german.
Zoltan Boer singurul ceasornicar care se pricepe la ceasuri de turn a restaurat și reparat ceasul din turnul lui Ștefan cel Mare, din Piatra Neamț. L-a legat de clopotul de la Mitropolie și acum funcționează. Ceasul, tot german, fabricat la 1888 este cel mai frumos din țară și singurul cu picioare din bronz. Apoi a scris un manual pentru acel ceas, pentru ca cei din Piatra Neamț să se descurce și singuri atunci când e nevoie. Zoltan Boer nu știa că tocmai a realizat singurul manual pentru ceasuri de turn scris în România.
La Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului există un ceas de la 1856, de care tot Zoltan Boer se ocupă. Periodic urcă și în turnul vechii biserici de lângă prima Școală Românească pentru a trage ceasul. La fel și la Bistrița. Și oriunde este nevoie de bătrânul ceasornicar de ceasuri vechi de turn.
. Poate urca și pe întuneric treptele din turn care îl duc la ceas.
Are aproape 80 de ani și ușurința unui puști de 10 atunci când urcă cele 110 trepte din lemn care îl duc la ceasul din turn. Până la clopot mai sunt 70 de trepte. Le cunoaște pe fiecare atât de bine, încât le urcă, adesea, pe întuneric. Mai ales atunci când centrul istoric al Brașovului rămâne fără curent, iar ceasul trebuie întors. Cunoaște clădirea vechii primării a Brașovului de la vârsta de 3 ani, când venea adesea la una dintre mătușile sale care lucra, în acele vremuri, la evidența populației.
Puțini oameni au avut privilegiul de a ajunge în turnul ceasului, ori în clopotnița din Casa Sfatului. Se pot numătra pe degetele de la o mână. Spațiile sunt închise vizitatorilor. În primul rând pentru că nu sunt sigure. Treptele din lemn sunt cele originale, vechi de sute de ani. Le urci și le cobori de-a bușilea,ajutându-te și de mîini. Apoi, atât clopotul, cât și ceasul reprezintă valori ce trebuie păstrate și ascunse de ochii oricui. Se pot vedea de departe și auzi, din sfert în sfert de oră, iar asta numai datorită bătrânului ceasornicar Nicolae Zoltan Boer.


vineri, 12 februarie 2016

Cozonacii politicienilor şi făţărnicia specifică sărbătorilor


Vouă nu vă e silă de acţiunile astea în care aşa-zişii oameni politici locali îşi fac poze cu moşcrăciunii din ciocolată şi cozonacii fără gust şi fără nucă pe care îi împart de Paşti şi de Crăciun amărâţilor oraşului? Serios acum, vă e? Imaginea asta cu doamne adesea supraponderale, îndelung coafate şi adânc înregimentate politic, ajutate de câţiva colegi vlăjgani şi cu ceafă groasă, care nu au avut niciodată grija zilei de mâine ori grija pentru amărâţi, împărţind creştineşte portocale şi napolitane ieftine în faţa camerelor de filmat sau a aparatelor foto e de-a dreptul o jignire la adresa inteligenţei noastre. Pentru că ştim cu toţii că e doar pentru poză. De unde ştim asta? Păi, în primul rând de la ei. Atunci când pregătesc o astfel de acţiune îşi aleg cu mare grijă amărâţii. Discuţiile dintre ei, şi am asistat la câteva, sunt cam aşa, şi citez din memorie : când e cel mai bine să mergem ca să nu ne călcăm pe bătături cu ceilalţi şi să poată ajunge şi presa? Căci nu are rost să mergem şi să facem dacă nu suntem vizibili în presă. Cutare a zis că a dat la Paşti şi că să mai dea şi ceilalţi, că el nu e cel mai fraier.
Apoi, ştim că este doar pentru imagine chiar de la beneficiari. La azilul din Noua, de exemplu, devenit loc de pelerinaj pentru politicieni de fiecare Paşti, 8 Martie sau Crăciun, bătrânilor li se ia de atâta cozonac. Am însoţit şi eu în viaţa mea de reporter cîteva cohoarde de politicieni locali care împărţeau nimicuri pentru a li se vedea dărnicia la televizor, iar beneficiarii ştiau că sunt folosiţi la crearea imaginii acestora. Şi acceptau tăcuţi falsul dar, pentru că nu mai aveau puterea să riposteze. „Lasă-i,mamă,să-şi facă treaba”, îmi spuneau bătrânii, fericiţi că măcar au primit capoate noi de la administraţie pentru a fi telegenici.
Făţărnicia asta specifică politicienilor în prag de sărbători ar fi mai uşor digerabilă dacă s-ar repeta lună de lună. Uite, dacă în fiecare zi de 30 a fiecărei luni ar duce amărâţilor pachete cu mâncare ar fi mai puţin perverşi în ochii mei. Fireşte, nu i-aş bănui de urme vagi de omenie, dar mi s-ar mai atenua sila pe care mi-o provoacă dărnicia mascată pe care o demonstrează în preajma marilor sărbători.
Să fim mai buni, să fim pătrunşi de spriritul Crăciunului, să fim mai darnici! Lozinci pe care le accept în cazul oamenilor de rând, al celor care îşi chivernisesc nimicurile astfel încât să poată dărui şi celor mai puţin norocoşi decât ei. Deşi, personal consider că poţi fi bun şi în restul anului, măcar aşa, pentru că vrei să fii numit om. Însă, în cazul politicienilor, lucrurile ar trebui să stea altfel. Grija lor pentru sărmani trebuie să fie sinceră, continuă, constantă şi mare. Pentru că, cel puţin teoretic, ei ar fi reprezentanţii, la un anumit nivel al deciziei, tuturor. Inclusiv al amărâţilor de care uita 10 luni pe an, adică în lunile în care nu e nici Paşti, nici Crăciun. Grija pentru oameni ar trebui să fie, în cazul politicienilor, permanentă. Nicidecum o unealtă de PR, folosită pentru a da bine la televizor. 
Mai e putin si incepe campania electorala. Imi fac provizii de pastile pentru ficat...





Gazeta Brașovului. Sau cum să scrii de dragul celor pentru care scrii

Ar mai fi câte ceva de schimbat la el. Poate ar trebui să se renunțe la ceva, poate ar trebui să se adauge ceva. Însă, e bine că a reapărut pe piața media din Brașov. Era nevoie de ceva neafiliat politic. Politicienii scriu în paginile lui liber și orice le trece prin cap, dar o fac cu mâna lor pentru că își cumpără spațiu editorial, nu comandă articole în redacție. E un pas spre normalitate. Deși, dacă aș decide eu, aș preciza printr-un semn acest lucru.
E un ziar condus de băieți de bun simț. Am mai lucrat cu unii dintre ei, în trecut. Și a fost bine. Îi știu și pe ăia fără coloană vertebrală. Nu e niciunul printre cei care concep și scot acest ziar.
E un ziar în care scriu de dragul de a scrie. Pentru că scriu ce-mi trece prin cap. Pentru că o fac voluntar și cu plăcere. Fără leafă, doar pentru că mi-s dragi cei care-l au. Și îmi place entuziasmul lor. Și omenia lor îmi place. Și sunt fericită atunci când apare. Are viață în el.
Un ziar pe care vi-l recomand.

www.gazetabrasovului.ro

http://gazetabrasovului.ro/wp-content/uploads/2016/02/Gazeta-Brasovului_nr_08_12-18-ianuarie-2016.pdf

Cândva, ziariștii aveau surse, făceau anchete, mergeau pe teren bătând orașul cu piciorul și scriau folosind propriile lor cuvinte

Mesaj pentru tinerii mei colegi
Imaginați-vă că sunteți ziariști într-o lume fără mașină de serviciu cu șofer care să vă ducă și să vă aducă de la o știre, că nu aveți telefon mobil, nici wifi, nici whatsapp, nici facebook, nici internet, nici grupuri în care să faceți schimb de informații, ci munciți uitându-vă mereu peste umăr spre concurență, nici comunicate de presă, nici agenții de presă, nici purtători de cuvânt pe care să-i luați la rost atunci când nu sunt suficient de prompți, nici calculator, laptop, smartphone sau tabletă. Imaginați-vă, colegi de breaslă, că toate astea nu s-au inventat, dar voi sunteți ziariști la un mare cotidian, post de radio sau de televiziune. Ați fi pierduți, nu-i așa?
Voi nu știți și nici nu veți afla vreodată cum e să mergi cu mașina proprie, sau pe jos cât e orașul de mare pentru a întreține relația cu sursa. Pentru că un ziarist fără surse nu e ziarist. Știați asta? Voi știți că instituțiile au obligația să fie transparente.
Voi nu știți cum e să dormi cu telefonul de acasă lângă pat pentru că ”un băiat” de la poliție,pompieri sau parchet s-ar putea să nu vă uite și să vă sune atunci când au loc incendii, crime sau accidente grave la care să fugiți. Voi așteptați ca un purtător de cuvânt să fie la dispoziția voastră zi și noapte, 24 de ore pe zi. Altfel, vă inflamați.
Voi nu știți cum e să ai la redacție doar un telefon fix și un fax vechi. Să scrii de mână, pe o foaie și să o trimiți la redacția din București. Apoi, să aștepți lângă telefonul cu disc ca fetele de la corespondenți să te sune și să te anunțe că textul nu se vede bine și că trebuie să-l rescrii, dar cu un creion, ori cu mină neagră, ori cu majuscule. Și textul tău să schimbe, de a doua zi, miniști, sau șefi de poliție, sau vieți.
Voi nu știți cum e să faci poze cu un aparat foto pe care să ți-l cumperi singur, să le developezi și să le trimiți cu poșta la București pentru a apărea în ziar, alături de un foto-reportaj făcut undeva departe, într-un loc minunat la care v-ați dus cu trenul, sau cu autobuzul. Așa munceam noi, ziariștii de presă scrisă post-decembristă. Voi aveți cameramani, fotografi, card de memorie, iphone, smartphone, ipod, email, whatsapp, wifi, mașină de la redacție și alte mașinării care v-au dezumanizat de tot. Dacă vedeți un fax credeți că e funny, nu?
Erau vremuri în care noi, ziariștii de televiziune urcam pe Tâmpa, pe jos, prin ger, pentru a ajunge la releul, singurul din oraș, de unde transmiteam imaginile la București. Erau vremuri în care noi, ziariștii de radio, înregistram voci pe reportofoane cu casetă, cumpărate de noi, și le transmiteam în redacție ținând difuzorul lipit de receptorul telefonului fix. Și vocile acelea, înregistrate de noi, se difuzau pe BBC. Și schimbau lucrurile în țară, sau în urbe. Erau vremuri în care, pentru că am primit o mașină de serviciu, am fost nevoită să învăț ceva mecanică. Dacia era atât de veche, încât la fiecare 30 de kilometri motorul se oprea. Însă eu știam că trebuie să deschid capota și să suflu în jigler. Voi sunați la redacție pentru a vă răsti la șefii voștri cerând urgent altă mașină care să vă ducă la birou degrabă, căci sunteți prea nervoși pentru a mai face astăzi știri.
Erau vremuri fără DNA, în care arestările se făceau pentru că și noi scoteam la iveală neregulile, în care ziaristul, polițistul și procurorul erau, oarecum, de aceeași parte a baricadei, nu în care ne luăm în gură cu purtătorul de cuvânt al Poliției, al ISU, ori al Parchetului pentru că nu a fost suficient de prompt în timp ce noi așteptăm să ne pice din cer o știre.
Imaginați-vă o lume în care tot ce aveți acum la dispoziție ar dispărea, dar v-ar rămâne harul, cel fără de care nu puteți fi jurnaliști. Tot. Purtători de cuvânt, agenții de presă, internet, mașini de serviciu cu aer condiționat, telefoane mobile de serviciu, grupuri pe whatsapp, tot ar dispărea. Imaginați-vă grozăvia. Apoi răspundeți, sincer și obiectiv, la întrebarea asta: Câți ați mai fi ziariști azi?

joi, 11 februarie 2016

Prietenii mei de la SCUT au nevoie de ajutor

Știați că puteți schimba vieți fără niciun cost pentru voi?


La Asociația de Servicii Sociale Scut știm că momentele cele mai grele din viața noastră nu se compară cu obstacolele, singurătatea și disperarea din viața tinerilor care cresc în centrele de plasament și a adulților cu dizabilități
Dar știm și că nenumărate lucruri care ne fac fericiți sunt gratuite în viață, cum este speranța într-un viitor mai bun. Sunt deja 15 ani de când noi le oferim beneficiarilor noștri servicii gratuite de asistență socială, terapie psihologică și sprijin material.Pentru că noi construim alternative durabile către o viață independentă pentru oamenii vulnerabili din jurul nostru.
În 2015, am avut 533 de beneficiari direcți și am investit peste 13640 de ore în servicii gratuite. Iar în acest an, ne puteți sprijini să continuăm să îi ajutăm pe cei mai puțin norocoși din jurul nostru, redirecționând 2% din impozitul pe venit pentru Asociatia de Servicii Sociale SCUT
Nu vă costă absolut nimic - deoarece ați plătit acești bani ca și impozit către stat, în anul 2015. Donația se face foarte ușor, prin completarea formularului 230 (dacă ați fost angajat/ă) sau 200 (pentru PFA-uri). Găsiți formularele atașate acestui mesaj și le puteți depune direct la noi sau la ANAF până pe 23 mai. Puteți afla mai multe, aici.
Vă mulțumim pentru încredere și sprijin!
Ehipa Scut,
Asociația de Servicii Sociale SCUT
Str. Panselelor nr. 23, cam. 43, etaj I
www.scutbv.ro/ 0773 707 282

marți, 9 februarie 2016

Ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale


Hai, c-am zis-o, nu-i așa? Numai că eu chiar vorbesc serios. Pe bune, chiar ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale. Dar unul care să fie, cumva, menținut în timpul în care au loc alegerile. Adică, un instrument pentru candidații din 2016, unul pentru cei din 2020, din 2024 și tot așa.  Pentru că nu mai vreau să aud și în 2016 ce am auzit în 2012, în 2008 sau în 2004. Ce Dumnezeu? Chiar nu mai vreau să aud iar și iar cum viitorii aleși ne fac un spital ultramodern, identic cu cel făcut de predecesorii lor candidați,eventual tot la Hărman. Sau cum ne fac aeroport, identic cu cel făcut de candidatul Aristotel Căncescu în 2000, 2004, 2008 sau 2012 la Ghimbav, cum ne fac ei nouă rost de investitori plini de bani care ne vor oferi sute, ba nu, mii de locuri de muncă extraordinar de bine plătite sau cum ne vor aduce ei fonduri europene nerambursabile. Tocmai nouă ni le vor aduce pe toate. Pe bune, voi mai vreți să auziți la nesfârșit aceleași promisiuni?
De aceea, spuneam, ne trebuie un manual al candidatului în alegerile locale.  Manualul ar conține două capitole. Unul referitor la ce să spună, altul la ce să nu spună nici picați cu ceară. Aș începe cu cel referitor la lucruri pe care să nu le spună.
De exemplu, să nu ne mai spună minciuni. Știu că nu se pot abține, dar trebuie. Chiar nu mai suntem fraierii din 1990. Nici măcar nu mai semănăm cu cei din 2000.  Ba chiar aș spune că suntem diferiți și de cei din 2012. Ne-am schimbat, suntem mai bine informați, știrile ne vin acum pe telefonul mobil inteligent, pe tableta pe care o purtăm cu noi oriunde, ba chiar și pe rețelele de socializare în care avem cont cu toții, candidați și alegători. Nu mai merge, fraților, cu bazaconiile care ne impresionau până nu demult.
Apoi, să nu mai dea banii pe găleți. Vom lua găleata, sau nu. E decizia noastră. Însă nu ne mai impresionează ca acum 10 ani, pentru că deja ne-am obișnuit cu ea. Și mai avem, că doar ne-au mai dat.
Să nu ne mai vorbească de sus, ca și cum ar trebui să pupăm pământul pe care calcă. La urma-urmei nu vin la noi să ne dea, ci vin la noi să ne ceară ceva. Să ne ceară votul. De ce atâtea aere de superioritate?
Să nu se mai jignească între ei. Și când spun asta mă refer la ei, candidații, la nevestele lor, la mamele, soacrele sau cumetrii lor. Să nu-și mai atace familiile. În 2016, conform manualului care nu există, candidații se bat în idei, în soluții, în strategii, în proiecte viabile. Ai sânge în instalație pentru asta, candidezi. Nu ai, mai aștepți patru ani sau te duci de pe acum pe pustii. Așa ar scrie în manualul de care avem nevoie.
Conform aceluiași manual, candidații la locale nu trebuie să fie, în viața lor de zi cu zi, niște ratați.  Adică, să aibă măcar o cămăruță a lor, să nu le plătim tot noi chiria, cum am mai făcut-o și în alți ani. Să aibă după ce să bea apă, altfel le dăruim cel puțin un mandat pentru a lua de la noi cât să se pună pe picioare. Și nu mai avem nici timp, nici chef să le tot dăm.
Să nu aibă orgolii prostești. Nimeni nu vrea un primar în război cu consilierii. Am pățit deja asta și nu mai vrem. Vrem bărbați și femei cu soluții, nu țațe puse pe harță.
Dar, cred că ați prins ideea. Haideți să vă spun ce ar fi în capitolul referitor la ce să facă un candidat la alegerile locale.
În primul rând, candidații trebuie să aibă față de candidat. Adică, să nu mă apuce râsul când mă uit la el.
 Apoi, să aibă creier de candidat. Să mă uimească mereu cu inteligența lui. Să aibă răspunsuri credibile la întrebări despre viitorul său mandat.
E important să fie demni de titulatura de întâi gospodar al urbei. Adică, să nu mai vedem fel și fel de ceambauamba aspirând la un fotoliu în fruntea urbei. Conform manualului, candidații la locale trebuie să fie, la ei în comunitatea din care fac parte, un nume. Să fie cineva. Să însemne ceva. Să fi făcut ceva până atunci, altceva decât să latre pe la partide.
Să știe limba română. Să nu-i mai aud spunând care în loc de pe care, decât în loc de doar sau altele ca astea. Să-mi vorbească astfel încât să-mi câștige respectul, nu sila.
Apoi, să citească neapărat legea administrației locale. De acolo vor afla ce atribuții au ca și aleși locali. E de râsul curcilor un candidat la un consiliu local care promite accesarea de fonduri europene. Sau aeroport. Nu e treaba lui să facă asta și nici nu poate. El este legislativul localității, nu altceva. Poate cel mult să conceapă un proiect de hotărâre de consiliu și să spere că acesta va fi votat de colegii săi. Chiar dacă va fi votat, până la aplicarea și soluționarea problemei pentru care a fost conceput proiectul e cale lungă. Și, oricum, nu depinde doar de alesul local respectiv. Ca și primar, reprezintă executivul, adică poate și trebuie să pună în aplicare hotărârile luate în consiliu. De aceea spun că trebuie citită legea înainte de orice.

Dacă m-ar întreba pe mine cineva, i-aș spune că manualul candidatului la alegerile locale trebuie scris urgent și distribuit gratuit la partide. Să aibă și poze dacă trebuie, un cd, orice i-ar ajuta pe cei ce vor fi aruncați în lupta pentru votul nostru. Un manual intitulat simplu „Manualul bunului simț și al bunelor maniere, pentru candidați”.

De la servit cafea la a fi servit cu cafea



Vorbeam deunăzi, cu o prietenă, despre funcțiile obținute de femeile membre de partid. De fapt, vorbeam despre ce trebuie ele să facă și cu cine pentru a obține o funcție vremelnică, acel  gen de funcție pe care o deții atâta vreme cât partidul care te-a pus acolo are o oarecare putere, sau câtă vreme șeful care te-a ajutat să ajungi acolo mai vrea să te susțină.
În cazul bărbaților care obțin astfel de funcții lucrurile sunt cât de cât clare. Sau, măcar ceva mai simple. Bărbații pun lucrurile la punct la o bere, sau în timp ce împart beneficiile strânse după o afacere bună, într-un birou, într-o cârciumă, sau într-o altă manieră la fel de bărbătească.
Ei, bine, în cazul femeilor situația e de râsul-plânsul. Ele trebuie să muncească mult la partid, să coasă, să țeasă, să facă mărțișoare și să împartă mulți cozonaci. Apoi, să se lase complimentate de câțiva colegi cu inimă zburdalnică și ochi alunecoși, în ideea că unul sau doi dintre ei o va vorbi de bine la șeful. Să șușotească pe la colțuri și să denigreze celelalte femei care au ceva șanse să fie remarcate înaintea lor.  Pentru ca, în final, să primească un astfel de job într-un pat dintr-o pensiune aparținând unui alt coleg de partid. Odată ajunsă în acea funcție vremelnică, femeia nu este lăsată să uite nicio clipă că fotoliul de sub ea nu este, de fapt, al ei. Pentru că și colegii respectivei știu deja cum l-a obținut. Și toți au câte o problemă de rezolvat, sau un reproș de făcut. Sau un nepot, ori o fiică sau un fiu fără noroc ce-și caută un loc de muncă.
Știu mai multe astfel de femei care, cândva, ne serveau cu cafele la conferințele de presă ale partidelor reprezentate în Brașov, dar care acum conduc instituții bugetare.  Sunt mai grase ca atunci, poartă cercei ceva mai mari decât atunci, s-au căsătorit și par demne de tot respectul. Ba chiar par să fi uitat că noi știm cum și de ce ocupă acele funcții. În cazul bărbaților ajunși pe criterii politice în funcții de director istoria se șterge cu timpul. În cazul femeilor, niciodată.

Așa stau lucrurile. Și dacă așa stau lucrurile, mă întreb de ce ar crede o doamnă care acum ocupă cea mai mare funcție pe care ar fi putut-o ocupa raportat la nivelul ei intelectual că ar merita și mai mult. Șeful care i-a dat această șansă nu mai e la fel de puternic, nici partidul ei nu mai e ce a fost. Și nici ea nu mai poartă mărimea 40, cum purta cândva.  Și, cu toate astea, să se vrea parlamentar. Sau ministru. Și mă întreb de ce trebuie ca în instituțiile statului să fie puși, la cârmă, oameni ai partidelor. Pentru că știm deja cum sunt ei aleși. Și nu-i mai vrem. Pentru că vrem concursuri pentru funcțiile cheie, făcute corect, în urma cărora să fie aleși oameni potriviți. În cadru public. Nu în cârciumă. Nu în hotel. Și, mai ales, nu în pat. 

Avem ceva candidați, dar avem pe cine să votăm?


Unul după altul, partidele reprezentate în Brașov și-au anunțat candidații pentru funcția de primar.  Nicio surpriză din nicio parte. Ne așteptam la numele anunțate, mai puțin în cazul UNPR, al cărei candidat chiar a fost o surpriză. Vorbim despre Ioan Dumitru Dumitrescu, șef adjunct la Administrația Financiară Județeană, numit în funcție de UNPR pe vremea când uniunea făcea parteneriat la guvernare cu PSD.  Generalul Oprea, șeful UNPR l-a întrerupt când omul încerca să se prezinte în fața presei, așa că știm despre el doar că ar fi un bun manager și că a ajuns să se stabilească în Brașov odată cu repartiția primită, acum mai bine de 30 de ani, la absolvirea facultății.
Despre candidații celorlalte partide care și-au anunțat reprezentanții în cursa pentru Primăria Brașov știm ceva mai multe, pentru că îi cunoaștem. Am putea spune că îi cunoaștem de când erau mici, mici de tot.
PSD l-a desemnat pe Răzvan Popa, 37 de ani, zis Obama de Brașov, după cum însuși președintele organizației județene, Constantin Niță l-a prezentat, nu știu de ce, în conferința de lansare. Răzvan Popa a fost purtător de cuvânt al PSD până recent. În această calitate a avut o relație bună cu presa. În sensul că răspundea la telefon indiferent de ora la care îl sunam și foarte des avea și răspunsuri la întrebări.  Apoi a ocupat unul dintre fotoliile de viceprimar o perioadă scurtă, după ce a fost ales pe listele PSD consilier local. Despre această perioadă prefer să nu fac comentarii. Le păstrez pentru mai târziu. În Răzvan Popa nu a crezut, inițial, decât Constantin Niță. Nici măcar Răzvan Popa nu credea că ar putea câștiga Primăria Brașov. Liderul PSD Liviu Dragnea, nici atât.  Dragnea chiar a spus la Brașov, zilele trecute, că la început nu a fost de acord cu ideea candidaturii sale, pentru că Răzvan Popa nu a convins atunci când și-a anunțat intenția de a candida. Acum, evident, toți au început să creadă asta. Inclusiv Dragnea și Răzvan Popa. Tânărul candidat, membru al Consiliului Local Brașov  este căsătorit și are doi băieți.
De la PNL vine un alt candidat tânăr. Nici din partea liberalilor nu a fost vreo mare surpriză desemnarea consilierului local Adrian Oprică, 35 de ani, drept candidat la fotoliul ocupat acum de șeful său George Scripcaru. Îl știm drept un apropiat al acestuia, băiat muncitor la partid, proprietar de restaurant cu terasă în Piața Sfatului și președinte al organizației municipale a ex-PDL. Oprică a reușit, cumva, să treacă înaintea altor candidați cu șansă, respectiv Alina Durbacă, Adrian Gabor sau Ciprian Bucur, toți trei viceprimari ai Brașovului, ori peste candidatura șefei organizației județene a femeilor liberale, Carmen Țop Ferghete. Cine ar fi crezut că acest lucru este posibil? Eu am crezut.
Apoi, ar mai fi câteva nume a căror lansare oficială în cursa pentru primărie nu a avut loc, deocamdată, dar care se vehiculează ca fiind ca și tipărite pe buletinul de vot. Cel al consilierului local Christian Macedonschi, de la Forumul German, ori cel al liderului local al Mișcării Populare, Costel Mihai, la rândul său fost consilier local, ales de două ori pe listele PDL. 

Cu o excepție, cea de la UNPR, sau două, dacă îl socotim și pe Macedonschi, ceilalți candidați sunt tineri, chiar foarte tineri, cu vârste între 35-37 de ani. Și tot cu aceleași excepții, candidații la fotoliul de primar sunt politicieni experimentați, crescuți pe lângă politicieni versați, buni cunoscători ai problemelor urbei și ai cercurilor înalte ale politicii locale. Oameni care provin din așa-zisa pepinieră de partid, pe care orice formațiune politică serioasă și cu planuri de viitor o are.  Dacă asta vrem să votăm, putem vota.  Dar dacă nu? Poate vreunul dintre ei să aducă în Primărie un aer nou, democratic, poate vreunul să creeze acea stare de bine în care interesul cetățeanului să primeze în locul celui personal sau de partid, să aducă în urbe acea stare de normalitate neviciată? Ar fi frumos. Prea frumos, pentru a fi și adevărat. Asta e provocarea pentru ei. Domnilor, vă provoc!