luni, 20 februarie 2017

Cum am reușit să nu-l pup pe Vasile Șeicaru?

Băiatul meu s-a născut în vremuri grele pentru România, în august 1987, cu două luni și jumătate înainte de marea revoltă a muncitorilor brașoveni de la fabrica de autocamioane. Nu prea era de trăit pe atunci, în anii în care curentul ni se lua seara și ni se dădea înapoi dimineața, când lapte nu era, când totul era raționalizat, inclusiv pâinea. Dar, na, eram tineri și aveam speranțe mari și o doză consistentă de miserupism. Așa se face că ne doream acest copil mai presus decât orice. Și bine am făcut. Pentru că astăzi, dacă mă gândesc bine, e singurul lucru cu adevărat extraordinar făcut de noi, părinții copilului nostru.  
Așadar, copilul ni s-a născut în vremuri urâte. Dar el era frumos tare! Și îi plăcea Vasile Șeicaru. 
La vârsta de 6 săptămâni l-a auzit pentru prima oară și s-a îndrăgostit de vocea lui, pe loc. 
Mai știți radiocasetofoanele acelea din tinerețea noastră? Acelea care aveau mereu lângă ele un creion. Mergeau cu casete pe care le mai agățau uneori, dar, după ce le prindeai chichița, puteai asculta o față cap-coadă. Pentru asta era creionul. Scoteai caseta, luai creionul și rearanjai banda în interiorul casetei învârtind ușor una dintre rotițe. Ei,bine, în toamna acelui an, în casetofonul nostru era o casetă cu Vasile Șeicaru. O cumpăraserăm înainte să nasc. Și o ascultam,încet,în timp ce mă uitam la pruncul meu perfect cum doarme, între mesele acelea din 3 în 3 ore. Într-o zi, copilul meu a refuzat să adoarmă. Nici după masă, nici după plimbare, nici după băiță. Nimic nu a funcționat. Atunci, m-am întins lângă pătuțul lui, am pornit casetofonul, am redus volumul și m-am prefăcut că dorm. Pe vocea lui Vasile Șeicaru, bebelușul meu a adormit. Dacă îl lăsam singur câteva minute, îi porneam casetofonul, iar pe vocea lui Vasile Șeicaru stătea liniștit și asculta muzica.  „Romanță între două trenuri”, „Antiprimăvara”, „Biletul de tren”, „Dacă ninge, vei găsi”, „La adio”, „Din prea mult sau prea puțin”, „Citește numai la final”, „Aruncarea în valuri” și, preferatele lui, „Tango retoric” și „Actorul”. Mogâldeața aceea era numai ochi, așa că nu am mai scos caseta din casetofon până când a împlinit 7-8 luni. Adormea mai bine când îi cânta Șeicaru. Stătea cuminte când îi cânta „Citește numai la final”. Ba mai și gângurea după artist.


Trei ani mai târziu, când scriam la „Ecran Magazin”, am avut ocazia să-l cunosc și să-i iau un interviu. I-am povestit, într-o frază, povestea cu pruncul și caseta și a zâmbit, modest. Și  atunci i-am observat gura, ascunsă de mustață.  Și mi s-a părut a fi cea mai sexy din câte văzusem vreodată. Eu și fi-miu, doi ciudați, fascinați de un artist autohton. Am pus întrebări și am așteptat răspunsuri holbându-mă la gura artistului și forțându-mă să nu-l pup. O fi zis omul că sunt psihopată, n-o fi zis, habar nu am. Însă, în capul meu vâjâiau gânduri de genul „ești măritată și ai copil acasă”, „nu-l cunoști, e prima oară când îl vezi”, „ești un profesionist și acum te afli la muncă” , „de fapt, tu îl iubești pe Kevin Costner” și multe altele de acest gen.
Ați prins ideea. 
Cumva, a funcționat și artistul a scăpat neatins. Nu l-am mai văzut de atunci, așa că nu am mai putut râde împreună de această ciudățenie. Articolul pe care l-am scris când m-am întors de la București a fost departe de a fi obiectiv și imparțial. Dimpotrivă, a fost subiectiv și foarte părtinitor. Cum altfel, câtă vreme fi-miu, iar acum și eu, eram obsedați de subiectul interviului?!