luni, 19 decembrie 2016

Suflând în jigler



Mașina de serviciu cu care băteam județul Brașov, dar ajungeam adesea și în Prahova, Mureș, Covasna, Harghita sau Sibiu era o Dacia 1300 de culoare albă. Atât de veche și de ruginită, încât puțini erau cei care aveau curajul să urce în ea, alături de mine și operatorul meu. Nimic surprinzător, mai ales că botul mașinii era mereu îndreptat spre stânga, chiar și atunci când roțile erau fixate drept în față. Era strâmbă, obosită și pregătită pentru casare de vreo 3-4 ani, însă niciodată casată. Mașina asta ne ducea, însă, peste tot. Inclusiv la București de cel puțin două ori pe lună, când intram și pe la băieții din service. Se uitau la ea și, deși o vedeau șuie, mă asigurau că totul este în regulă. Până într-o zi când câteva zeci de protestatari de la uzina de autocamioane și cea de tractoare m-au scăpat definitiv de ea. Dar, asta e altă poveste.
Mașina asta a TVR, pusă la dispoziția echipei de la Brașov, avea o meteahnă. Din 30 în 30 de kilometri îi murea motorul, după ce o vreme refuza să accelereze atunci când călcam pedala. Devenise parte din noi. Nici măcar nu ne mai necăjeam. Când mașina refuza să-și ia avânt atunci când apăsam pedala de accelerație, știam amandoi că mai e puțin până se va opri. Așa cum știam și că, odată oprită, are nevoie de, ziceam eu, făcând haz de necaz,pupici. O vreme doar operatorul meu s-a priceput. Îi deschidea capota, îi scotea jiglerul, îl scutura, îl ștergea, îl ducea la gură și sufla îl el cu putere de câteva ori. Iar îl scutura, iar îl ducea la gură, iar sufla în el. Apoi îl așeza la locul lui, închidea capota și mașina zbura pe șosele, ca vântul. După un timp, după cateva zeci de astfel de opriri, am început să mă pricep și eu. Devenisem asul jiglerelor, deși nu ridicasem niciodată până atunci capota vreunei mașini. Suflam în el ca nimeni alta. După care, ajunsă cu greu la știre, eram gata machiată și pieptănată pentru a intra în live la televiziunea publică. Acum, nu cred că mi-aș mai aminti cum făceam. Atunci,totul era firesc. Totul făcea parte din job. Echipele se descurcau cu ce aveau. Eram și șoferi, și mecanici, și jurnaliști. Și nu ne plângeam, mai ales pentru că nu aveam cui. Singurul lucru care conta era știrea. Dacia aceasta albă, veche și îndărătnică a fost la dispoziția mea vreo 5 ani. O moștenisem de la fostul corespondent, care se pensionase și care o folosise pe vremea când TVR era singura televiziune din România, iar Dacia 1300 era singura mașină pe care TVR o putea cumpăra. O lovise, de aceea era așa strâmbă. Dar scăpaseră teferi toti ocupanții ei. 

Într-o zi, schimbătorul de viteze a rămas blocat în viteza a doua. Nu mai ieșea, însă putea porni de pe loc. Eram singură și trebuia să fac ceva. Așa că am pornit spre București, la service-ul TVR. Cu viteza a doua. Doar cu viteza a doua. Când m-au văzut mecanicii, s-au crucit la propriu. Până atunci, erau convinși cu nimeni nu poate trece Carpații cu viteza a doua. Nici acum nu știu cum am reușit să merg, cu 15-20 km la oră, până la București. Știu, însă, ce îmi dădea putere. Știrile. Le făceam cu drag. Și mi-ar fi lipsit dacă mașina rămânea defectă, iar eu nu mai puteam ajunge la ele, chiar și suflând în jigler din 30 în 30 de kilometri. Mașina TVR, cea de care m-am despărțit câțiva ani mai târziu, când a fost înlocuită cu o alta, doar puțin mai brează, a sfârșit la un protest sindical, după ce ne-a conturat multe amintiri de povestit.

marți, 13 decembrie 2016

În stand-up la televiziunea națională, cu…mămica



Pe nimeni nu m-am bizuit vreodată așa cum m-am bizuit pe mama. Orice grijă, orice necaz, orice bucurie, orice gând i le împărtășeam ei. Iar ea se bucura alături de mine, sau îmi alunga, cu o vorbă, îngrijorarea. Pe toate le prelua ca și cum ar fi fost ale ei. Inclusiv pe cele bune. Bucuria ei era atât de sinceră, încât abia așteptam să îi povestesc lucrurile bune din viața mea. Se înțelege de la sine că tot ei i le spuneam și pe cele rele, pentru că numai ea găsea cuvintele potrivite care-mi alungau grijile într-o clipă. Însă nu aș fi crezut vreodată că tot ea îmi va fi cameraman pentru filmările la televiziunea publică. Și a fost.
Cred că era înainte de anul 2000. Eram corespondent TVR în județul Brașov. Și era vară. În plin sezon al concediilor de odihnă. Iar cameramanul meu își luase un binemeritat concediu de vreo 20 de zile. Așa că, filmam singură și transmiteam la București imaginile și textul știrii. Îmi plăcea să fac asta. Problema a apărut într-un week end, când am filmat în Țara Făgărașului, lângă mânăstirea de la Sâmbăta de Sus o livadă de meri uscată, moartă, distrusă de gazele provenite din combinatul chimic de la Victoria. Aveam punct de vedere de la Agenția de Mediu din Brașov, mai trebuia doar să filmez pomii care arătau ca cei din scenele de noapte din filmele de groază. Ah, și să fac un stand-up în mijlocul livezii. Știți voi, plimbându-mă de colo-dincolo și arătând spre cameră dezastrul provocat de poluare. Dacă nu făceam asta, știrea nu intra. Eram deja la 100 de kilometri de Brașov, în livadă. Filmasem ce era de filmat și terminasem de strâns informațiile. Eram pregătită să transmit la București, când cererea editorilor mi-a dat ziua peste cap. Și ce făceam eu când aveam o problemă? Exact. Îmi sunam mama. Știți, cea care alunga orice motiv de stres. A mea locuia în apropiere, la Victoria, așa că răspunsul ei a venit firesc: „Aaa, păi asta e problemă? Te filmez eu, fata mamii”. După ce am râs zgomotos de răspunsul ei, mama a continuat: „Cât de greu poate fi? Nu tot un om te filma și până acum? Că doar nu vreun zmeu”. 
Așa că m-am urcat în mașină și am plecat după mămica.  Am găsit-o aranjată, dată cu parfum și rujată frumos. Iar am râs zgomotos de ea, gândindu-mă că a depus atâta efort pentru a arăta ca scoasă din cutie, când, de fapt, ea nu va apărea în niciun cadru, ci va fi în spatele camerei. Târziu, după moartea ei, am înțeles că mămica mea, sprijinul meu, omul meu de bază respecta atât de mult misiunea în care a intrat voluntar pentru a mă ajuta, încât nu putea face treaba aceasta importantă,altfel decât la patru ace. 
Ajungem la livada cu pomi morți, scot camera de filmat, o așez pe trepied, deschid monitorul de control pentru a nu o obliga să privească prin obiectiv, ca profesioniștii, și pornesc filmarea pentru a-i arăta mamei mele cum urma să facem. Mare lucru nu era de făcut. Ea urma să apese butonul de culoare roșie, când considera că sunt încadrată corect. Și să se asigure că rămân în cadru până termin stand-up-ul. După care să apese, din nou, butonul roșu. A făcut ce avea de făcut, stand-up-ul a ieșit bine, am dus-o repede acasă, apoi am fugit la releul din Brașov, cu știrea. Seara, la 20.00, sau poate la 23.00, a fost difuzată pe TVR. Imediat mi-a sunat telefonul. Era mămica. „Ai văzut, draga mamii, ce știre frumoasă am făcut noi? Și ce frumos ne-a prezentat crainicul!”. Iar eu am râs, din nou, auzind-o cum folosește, draga de ea, pluralul la persoana întâi. Noi am făcut. Pe noi ne-a prezentat. 
Am râs atunci. 
Doar acum, amintindu-mi zelul ei, plâng în timp ce scriu aceste rânduri. 

De dor, de mândrie, de bucurie, de toate astea în același timp. 

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Hrănită de cea mai săracă femeie din țigănie


Prin anul 1995, mi-am convins șefii de la „Evenimentul Zilei” să-mi aloce o pagină întreagă de ziar pentru un subiect ciudat la acea vreme, rezolvat, din câte știu, între timp. Voiam să scriu despre copii care nu existau, despre oameni care nu existau oficial, pentru că nu aveau nici certificate de naștere, nici buletine. Care nu mergeau la școală pentru că nu se puteau înscrie câtă vreme nu existau. Care nu se puteau căsători pentru că nu aveau acte din care să reiasă că s-au născut. Care nu aveau niciun drept pe lumea asta, cum nu aveau nicio obligație, din același motiv: nu existau oficial. Urma să-i fotografiez și să-i arăt lumii. Să demonstrez că ei există, deși, oficial, nu se știe de ei. Că, deși nu apar în acte,ei trăiesc și se înmulțesc.
Știam că în comunitatea de romi de la Săcele, Gârcini, există copii și adulți fără certificate de naștere și fără buletine de identitate. I-am găsit aproape în fiecare casă din țigănia de la Gârcini, iar reportajul a ieșit fără probleme. Ce nu am scris, însă, în reportajul respectiv a fost și mai interesant. A fost o experiență unică și, până la acel moment, imposibil de realizat.
Imediat ce am oprit mașina, am fost înconjurată de cel puțin zece puradei desculți și aproape dezbracați. Știam unde merg de una singură, așa că îmi blindasem buzunarele cu bomboane, pe care le-am împărțit rapid. Pe doi dintre ei i-am convins să rămână de strajă la mașină, deoarece știam că, altfel, localnicii îmi vor demonta roțile și portierele pentru a le vinde la dezmembrări sau fier vechi. Mă aprovizionasem serios și cu țigări, și bine am făcut. Pentru că, după puradei au apărut frații, tații, verii și vecinii celor mici. Eram înconjurată. A fost ușor să mă împrietenesc cu ei, câtă vreme, la salutul lor tradițional „dă și mie o țâgară” am putut răspunde cu „ia de-aici”. Și am început să intru din, ca să zic așa, casă în casă. În una dintre bojdeuci era o bătrână singură. Trăia în două încăperi: una în care intrai de afară, folosită ca bucătărie și o alta în care se aflau un pat, un dulap și o masă. Chiar de la intrare m-a lovit un miros de mâncare bună,așa cum mirosea când gătea bunica mea de la poalele Munților Făgăraș. Bătrâna fierbea ceva într-un ceaun vechi așezat pe un butoi întors cu fundul în sus și transformat în sobă cu lemne. I-am spus că miroase bine mâncarea și atât mi-a trebuit. Bătrâna a luat un blid din tablă cu smalțul sărit, lingura mare din lemn de lângă ceaun și mi-a întins o tocăniță de cartofi în care fiersese doar cartofi, ceapă, morcovi, ceva roșii și sare. Apoi mi-a dat o lingură strâmbă, din aluminiu și m-a invitat să mănânc. Atât avea de pus pe masă. Și a împărțit cu mine. Nu știu de ce, dar am început să plâng. Fusesem în case de oameni gospodari în care nici apă nu am primit. Și am ajuns în cocioaba acestei țigănci bătrâne unde am fost hrănită imediat, chiar înainte de a fi întrebată de ce i-am trecut pragul. Fata de oraș din mine s-a întrebat, vreme de o secundă, dacă mâncarea e gătită igienic, dacă lingura sau farfuria sunt destul de curate, dacă imi vor ieși sau nu bube la gură. Însă doar o secundă. Am stat de vorbă cu bătrâna cea negricioasă în timp ce mâncam o tocăniță de cartofi mai gustoasă decât orice altceva. Nu a fost pomenită în reportajul despre copiii și tinerii care nu există. A rămas, însă, în sufletul meu. 

Ajunsă acasă, am pus și eu de o tocăniță de cartofi. N-a mirosit la fel. Și n-a ieșit nici pe sfert la fel de bună. Nici acum nu știu ce i-a lipsit.

duminică, 4 decembrie 2016

Străin în țara mea



Era înainte de anul 2000, probabil în anul 1997 și devenisem deja corespondent pentru TVR, în județul Brașov. Numai că televiziunea publică nu avea, cum nu are nici acum, mai multe echipe, așa cum au televiziunile private. Prin urmare, atunci când corespondentul unui județ intra în concediu, cel din județul învecinat îi prelua atribuțiile. Și venise rândul colegei mele din județul Harghita să plece în vacanță. Așa se face că eu și cameramanul meu urma să acoperim evenimentele importante care aveau loc în zona de care răspundea ea. Pe lângă cele din județul Brașov, firește. 
Într-o seară, primesc un telefon din redacția de la București. Mi se spune că a doua zi, dis-de-dimineață, ar trebui să pornesc la drum spre Harghita, într-un sat găsit cu greu pe hartă, unde urma să aibă loc un eveniment la care participau etnici maghiari și ceva oficialități din Ungaria. Îmi sun cameramanul și îl anunț că trebuie făcut plinul la mașină, că trebuie încărcate bine bateriile la cameră pentru că plecăm departe. Îl rog să se uite și pe hartă după satul respectiv, pe atunci încă nu-i uitasem numele, pentru a ne găsi mai ușor drumul prin pădurile Harghitei. Firește, ne amintim cu toții că nu exista GPS, că nici internet nu era, că telefonul mobil era un Nokia din plastic gri cu butoane moi, care avea doar funcția pentru care fusese inventat, respectiv aceea de telefon. Și că era semnal doar în orașe. Poate, uneori, și în comune. Nicidecum în codrii patriei.
Și, plecăm la drum. Trecem de Sf. Gheorghe și ne îndreptăm spre județul Harghita. Peisajul devenea de-a dreptul spectaculos. Atât de frumos încât, din loc în loc, opream pentru a-l fotografia cu aparatul Canon digital pe care îl primisem pe gestiune de la  „Evenimentul Zilei”. Ne bucuram de ziua respectivă ca de o vacanță, ca de o ieșire din cotidianul brașovean, mereu încărcat de proteste, greve, crime, bătăi, accidente cu victime multiple și alte grozăvii de care aveam parte zilnic în acele vremuri. La un moment dat se trezește reporterul din mine și îmi întreb cameramanul, care conducea mașina de serviciu, cât mai este până ajungem. Și îl văd ușor crispat. M-am prins repede că habar nu avea. Își notase câteva repere pe o hârtiuță, însă nu le întâlnise până atunci. Ok,zic, mergem înainte, cu gândul că în primul sat oprim și întrebăm încotro s-o luăm. În primul sat oprim lângă primul om întâlnit. 
  • Bună ziua, zic eu! Nu vă supărați, pe unde s-o luăm ca să ajungem la….? pfff, nu-mi pot aminti numele localității.
  • Nemtudon romano, vine răspunsul omului. 
Hai să mergem mai departe, îi spun cameramanului. Trebuie să găsim pe altcineva.
La următorul localnic întâlnit, aceeași poveste. Nemtudom romano. Părăsim satul și pornim spre celălalt. Din nou întâlnim un localnic și din nou îi pun aceeași întrebare. Același răspuns. 
Nemtudom romano, îmi spune omul. Resemnată în ceea ce privește ratarea știrii pentru care am fost trimiși în Harghita și iritată de situația în care ne puneau localnicii din Harghita îi propun colegului meu ca la următoarea oprire pentru a cere indicații să mă filmeze din mașină. 
  • Să mă filmezi în timp ce cer indicații, ok?, îi spun
  • Ok, zise el.
Zis și făcut. Vedem un om, oprim în dreptul lui, cobor, Sorin filmează, iar eu prind curaj. 
  • Bună ziua. Nu vă supărați…
  • Nemtudom romano.
  • OK, zic eu, rânjind satisfăcută în sinea mea. Do you speak în english? 
  • Nemtudom, veni, invariabil, răspunsul omului.
  • Buuuun. parlevu franse? - întreb eu, deși nu parleam o iotă în limba lui Voltaire.
  • Nemtudom, nemtudom, răspundea localnicul, dând deja semne de plictiseală.
  • Paruschi gavarit?, insist, deși, repet, nici la limba lui Cehov nu mă pricep.
  • Nemtudom, nemtudom.
  • Șprehănzi doici? - mai fac eu o încercare, de dragul show-ului, știindu-mă filmată, în timp ce mă rugam în gând ca omul să nu cumva să știe germana.
  • Nemtudom, mai zise omul o dată, după care m-a lăsat acolo, în drum, nedumerită, dar satisfăcută că planul a ieșit, că acum aveam o știre.
Am mai repetat scenariul o dată, apoi încă o dată. De fiecare dată a mers la fel. În orice sat opream, primeam aceleași răspunsuri la întrebările mele, puse în toate limbile în care știam să formulez întrebarea. 

Aceasta a fost știrea din spatele unei știri ratate. TVR-ul a montat-o și a difuzat-o de mai multe ori. Colegii mei s-au distrat, noi ne-am distrat, însă am demonstrat, glumind astfel, că poți fi, la un moment dat, un străin pierdut în propria ta țară. Că indiferent câte limbi ai vorbi, cu adevărat, nu ca în cazul meu, rămâi doar un rătăcit fără speranță. 

luni, 30 mai 2016

BRASOVULE, TE IUBESC ! Îl iubesc pur şi simplu şi fără a aştepta sau cere ceva în schimb.

Când m-am decis să intru în cursa pentru Primăria Braşov, am fost întrebată sub ce slogan mi-aş dori să candidez. Şi imediat am realizat că iubirea pentru oraşul acesta şi pentru oamenii lui reprezintă singurul motiv pentru care aş face acest lucru. Şi am spus, firesc, BRASOVULE, TE IUBESC ! Îl iubesc pur şi simplu şi fără a aştepta sau cere ceva în schimb.
Numai că, nu este un simplu slogan . Este un strigăt de iubire amestecată cu furie. Pentru că trăim într-un oraş de munte înconjurat de păduri, dar suntem captivi în betoane şi asfalt. Într-un oraş în care nu mai suntem în siguranţă pe străzi. Într-un oraş în care există străzi fără trotuare (vezi strada Vişinului, din Noua). Într-un oraş fără apă caldă, cu transport public învechit şi cu apă rece mai scumpă decât la şes. Un oraş poluat, deşi nu mai e pic de industrie în el. Un oraş falnic cândva, dar îngenunchiat de lipsa de investitori, de lipsa de confort, de lipsa de siguranţă şi de mafia locală.
Trist , dar adevarat! Brasovul este un oraş captiv şi îngenunchiat în faţa unui grup de persoane, aceleaşi de 12 ani , care nu urmăresc decât interesul lor personal .
Noi, ecologiştii, şi eu, personal, ca om al acestei cetăţi, considerăm că Braşovul este casa noastră. Prin urmare, consider că trebuie să facem totul pentru a ne simţi în siguranţă şi confortabil la noi acasă.  Ne dorim condiţii de viaţă decente, locuri de muncă, transport nepoluant, parcuri verzi pentru noi, parcări ecologice în tot oraşul, locuri de joacă sigure pentru copii, aer curat, respect pentru cetăţeni şi soluţii pentru nevoile lor.
Asta ne dorim si vă dorim. Fără a avea vreun interes meschin, ori vreo datorie de achitat vreunui grup de interese, ecologiştii vă cer, acum, votul.
În numele colegilor mei şi al meu personal le mulţumesc tuturor celor care, în această campanie ne-au zâmbit şi ne-au încurajat, celor care ne-au certat şi ne-au reproşat că nu am fost mai activi şi mai luptători împotriva mafiei defrişărilor, celor sceptici, care ne-au spus că nu vom reuşi să schimbăm nimic, pentru că cei răi sunt mai mulţi şi mai puternici.  Îi asigurăm că ce a fost mai greu am făcut deja. Pentru că, cel mai greu este să renunţi la liniştea de acasă şi să te hotărăşti să porneşti la luptă cu cei corupţi. Noi am făcut-o. Şi ştim ce vrem, pentru că vrem ceea ce vreţi şi voi.
Vom face totul pentru a ne respecta cuvântul pe care vi l-am dat atunci când ne-am întâlnit, indiferent cât va fi de dificil.
Sperăm să vă alăturaţi ecologiştilor braşoveni în acest demers pentru a transforma oraşul în casa noastră cu adevărat.
Toţi iubim natura, aşa cum toţi urâm corupţii.
Haideţi să ecologizăm Braşovul!
Haideţi să facem împreună Braşovul European!
Haideţi lângă ecologiştii braşoveni!


loading...







vineri, 6 mai 2016

Braşovul-casa noastră

La mine acasă nu sunt căpuşe. Iar dacă ar fi, aş lua măsuri pentru a scăpa de ele cât mai urgent.
La mine acasă, gunoiul nu e strâns sub masă. Dacă ar fi, l-aş lua şi l-aş arunca departe de casa mea.
La mine acasă nu sunt hoţi. Dacă ar fi, aş suna autorităţile competente să vină să mă scape de ei.
La mine acasă poţi călca liniştit, fără teama că te vei împiedica în praguri. Şi nici gropi nu sunt. Nici alte capcane. Suntem liniştiţi acasă.
La mine acasă, banii sunt cheltuiţi cu cap. Întâi hrana, căldura, apa caldă, curentul, apoi telefoanele, internetul, hainele şi, dacă mai rămân, ne satisfacem câte un moft-două. Dacă am da banii pe mofturi şi abia apoi pe pâine, n-ar mai fi casă.
La mine acasă nu avem balconul plin cu flori exotice şi frigiderul gol. Pentru că la mine acasă oamenii dinăuntru sunt cei care contează, şi abia apoi ce cred vecinii despre casa mea.
La mine acasă aerul nu e poluat intenţionat cu fel şi fel de noxe ucigătoare. Avem grijă să aerisim, să nu facem fum şi verificăm instalaţiile de gaz.
La fel e şi la tine acasă, nu-i aşa? Nici ţie nu-ţi plac căpuşele, nici ţie nu-ţi place mizeria, nici ţie nu-ţi plac hoţii, nici ţie nu-ţi plac capcanele. În schimb, îţi place liniştea din casa ta.
Am spus-o încă din 1 martie, de la lansarea candidaturii mele la Primăria Braşov, că oraşul este casa lărgită. În acest oraş trăim noi, tot aici trăiesc toţi cei pe care îi iubim noi. Copiii noştri se joacă, învaţă şi cresc în acest oraş, părinţii noştri, prietenii noştri, rudele noastre, colegii noştri, cu toţii trăiesc în acest oraş. Pentru fiecare dintre noi contează ce se întâmplă cu acest oraş. Iar dacă lucrurile nu merg aşa cum trebuie în acest oraş şi dacă nu e bine pentru copiii noştri, pentru părinţii noştri sau pentru noi înşine, atunci acest oraş, pe care noi îl numim acasă, are nevoie de măsuri.
Dacă acest oraş a fost gândit, în ultimii ani, pentru maşini şi pentru a da bine la turişti, atunci poate că ar trebui să-l regândim şi să-l redăm oamenilor. Să facem din Braşov un oraş prietenos cu locuitorii lui. Cu cei care spun la finalul concediului: „mă întorc acasă”.
Acestora le propun un oraş care să nu le mai fie potrivnic, în care să nu se mai simtă mai prejos decât maşinile, sau decât turiştii atraşi de giratoriile înflorate, în vreme ce oamenii oraşului nu au apă caldă, nu au trotuare, nu au locuri în care să-şi plimbe pruncii departe de trafic.
Le propun un oraş pentru oameni. Cu zone verzi. Cu arbori. Cu flori perene. Cu iarbă. Cu trotuare. Cu parcuri. Cu proiecte în favoarea lor, nu a unor grupuri mici de politicieni învechiţi în funcţii şi abonaţi la bani publici.
Un oraş civilizat, cu mijloace de transport nepoluante. Cu parcări ecologice, verzi, care lasă pământul să respire chiar şi între blocurile din beton.
Un oraş fără firme căpuşă şi fără corupţi şi coruptibili cu acces la banul public.
Un oraş în care egalitatea de şansă nu e doar un slogan, sau un vis.
Un oraş în care se va construi cu respectarea legii.
Un oraş în care serviciile publice vor fi publice cu adevărat.
Un oraş cu o Primărie deschisă în toate sensurile acestui cuvânt. Vizibilă, transparentă, creativă, pro-cetăţean.
Vă propun un prieten în fruntea acestei primării.
Unul de-al vostru.







luni, 2 mai 2016

E timpul pentru un primar onest!


13 pentru Primăria Brașov. 11 plus 1, apărut în cel de-al 12-lea ceas. Si unul despre care abia am aflat, de la PRM.
Ce înseamnă asta?
Dacă e să analizăm atent, observăm că marile partide abonate la putere și-au luat măsuri, fie trimițând în luptă mai multe variante, fie scoțând în față oameni moi, docili, ușor de manipulat, pe care să-i controleze apoi din umbră. În ceea ce privește așa-zișii independenți, este mai mult decât evident faptul că aceștia fie au ajuns independenți printr-o conjunctură politică, alungați din propriul partid, fie sunt sateliți lansați pe orbita partidelor din care provin, fie  nici ei nu știu de ce și față de ce sau de cine sunt independenți.
Dacă vorbim despre marile partide, abonate la funcții publice în județ și municipiu, atunci vorbim despre două formațiuni politice care au lansat în cursa pentru Primăria Brașov nu mai puțin de șapte candidați. Trei de la PSD, patru de la PDL, printre care și un senator de Brașov de care auzim numai în campanii. Și numărătoarea continuă, dacă îl socotim și pe cel al ALDE, fost liberal și el, consilier local și fost viceprimar făcut de PNL. Așa am ajuns la 8 candidați proveniți din două partide care acum candidează pe 8 locuri diferite pe buletinul de vot. Asta tocmai pentru a abate atenția oamenilor de la marile probleme ale orașului.
Mai mult, liberalii, care conduc orașul și județul dintotdeauna, și care nu au făcut nimic din ceea ce au promis, nici aeroport, nici spital, nici altceva, ba ne-au mai luat și „Cerbul de Aur” au lansat acum în cursă un fost viceprimar, devenit pe linie de partid vicepreședinte al Consiliului Județean, candidat oficial al partidului, dar și un primar în funcție, transformat de DNA și Curtea de Apel în candidat independent. Lucrurile stau cam la fel și la PSD, care a lansat un candidat oficial și doi independenți, respectiv un fost consilier local,membru al comisiei de buget a legislativului brașovean și până acum două săptămâni membru de partid cu acte în regulă și un deputat PSD, exclus, tot recent, din singurul partid condus de un condamnat definitiv.
Este mai mult decât evident faptul că partidele acestea mari, aflate mereu, constant, continuu la putere nu renunță la ceea ce au obținut în anii în care au transformat Brașovul în tarlaua lor personală, ci, dimpotrivă, se asigură că ajung, într-un fel sau altul, la o felie de cașcaval atunci când se va împărți bucata. O vor încercui din toate părțile și nu o vor lăsa să le scape.
Acesta este planul lor! Pentru că nu cred că există vreun brașovean care să-și închipuie că după zeci de ani într-un partid care i-a făcut consilieri locali, viceprimari, consilieri județeni, primari, vicepreședinți de consiliu județean, deputați sau senatori au scăpat de datoria față de partidul care i-a făcut oameni. Datoria asta nu se șterge niciodată. Iar noi toți o vom plăti dacă îi lăsăm să ajungă iar la putere. Mai ales că încearcă din nou să ne păcălească cu promisiuni și scuze aiuristice. Cum e cea referitoare la afacerea Tetkron, în care și-au urmărit interesul propriu cu o nonșalanță criminală, lăsând un oraș de talia Brașovului fără apă caldă. Sau cea cu aducerea „Cerbului de Aur” acasă. Nu am crezut că se pot coborî atât de mult, dar i-am subestimat.
Mai sunt patru pe care nu i-am prins în aceste calcule, printre care mă număr și eu. Un independent din Alba, deputat din partea PPDD ajuns în Parlament în anul 2014, fost președinte al organizației Alba a PPDD, despre care presa locală  nu are deloc cuvinte de laudă (http://plaiuluminatu.ro/articol--293--9--5633--Dupa-3-ani-de-odihna-in-parlament,-deputatul-Cornel-George-Comsa-isi-ia-concediu-pentru-somnic-paternal.html), candidatul Forumului German, consilier local și în prezent, om căruia i s-au acordat bani publici și încrederea unei funcții importante, cu rezultate despre care presa locală are doar critici și care nu este prea iubit nici măcar în asociația care l-a propulsat, un finanțist lansat în cursă de UNPR, partid ai cărui lideri centrali sunt arestați rând pe rând pentru corupție sau abuz de putere și care vine în fața electoratului cu bazaconii precum rezolvarea problemei gunoaielor din cartier dându-le foc în centralele de cvartal și subsemnata, reprezentant al societății civile, jurnalist neabonat la bani publici sau la funcții repartizate de vreunul dintre partidele de mai sus, om care trăiește din bani munciți, la bloc, la fel ca oricare alt brașovean, candidat al Partidului Ecologist, un partid căruia nu i se poate reproșa nici corupția, nici interesul propriu, nici dezinteresul față de oameni. Singurul candidat care are un proiect care poate fi aplicat imediat. Singurul candidat care nu are nicio datorie față de nimeni, care are doar dorința de a se implica și altfel decât cu stiloul, care s-a săturat de oameni ca cei de mai sus și vrea să-i trimită acasă la scutinul următor.
De data aceasta alegătorul trebuie să fie conștient de jocul jucat atâția ani, joc menit a deturna bani publici după care, la împărțirea cărților, jucătorii care au stat ani în șir la aceeași masă să schimbe echipa.  Este timpul să schimbăm acum toată echipa, tot ceea ce are în codul genetic PNL sau PSD , dar și sateliții lor sau partidele inventate la televiziuni senzaționale cu lideri arestați pentru corupție.
E timpul pentru un primar onest, implicat, orientat spre nevoile comunității. Toți ceilalți au făcut dovada incapacității lor de a conduce acest oraș în interesul cetățeanului, evident diferit de al lor personal. Asfaltarea pe bani grei și rondurile înflorate nu sunt suficiente motive pentru ca cineva să fie divinizat, reales la nesfârșit și pus în icoane chiar dacă a întors un oraș întreg la lighean și este judecat pentru fapte de corupție.
Este timpul pentru un primar onest! Acum, pe 5 iunie, trebuie să facem asta. Alfel, pierdem și mai mult. Cel puțin încă 4 ani din viața noastră, a brașovenilor. Tic-tac, tic-tac, tic-tac!

marți, 29 martie 2016

Un brașovean cutreieră de 20 de ani lumea, la picior .Horațiu Moarcăș a parcurs sute de mii de kilometri, dintre care 700 numai luna aceasta

”Evenimentul zilei” este singurul reprezentant al presei românești care a reușit să realizeze un interviu cu brașoveanul Horațiu Moarcăș, în vârstă de 42 de ani, românul despre care puțină lume știe că de 20 de ani cutreieră lumea, la picior. A parcurs sute de mii de kilometri de-a lungul și de-a latul pământului, a trăit cu pinguinii sau cu ultimii reprezentanți în viață ai băștinașilor planetei, a parcurs toate junglele de pe Terra, două deșerturi mari și a privit lumea de la peste 5000 de metri altitudine și -37 de grade Celsius. Și-a văzut moartea cu ochii de nenumărate ori, a fost înțepat de insecte, a fost mușcat de crocodil, a mâncat pești piranha, a scăpat de gherila ecuadoriană și cea din Nicaragua, înarmate până în dinți, a fost cât pe ce să se înece în Amazon și a trăit 12 zile pe un petec de noroi în mijlocul marelui fluviu, pe care a făcut trei expediții până acum. Luna aceasta a parcurs 700 de kilometri pe jos în Chile, Țara de Foc și Patagonia. Cu un rucsac mic în spate și un kit de supraviețuire. Fotografiază animale și păsări, de care se apropie până la mai puțin de un metru. Cum reușește? ”Dacă stai liniștit lângă ele o zi, două sau trei, te acceptă ca fiind unul de-al lor. Apoi, te poți apropia cu încredere oricât dorești”, spune Horațiu Moarcăș.
Prima călătorie a lui Horațiu Moarcăș a avut loc în anul 1997, pe când avea 23 de ani. A plecat de la Ankara și a mers la Muntele Ararat, în Armenia, după Arca lui Noe, apoi până în Iran. A fost singura dată când l-au însoțit doi prieteni. După această călătorie, a bătut lumea la picior numai de unul singur. Acum s-a întors dintr-o călătorie de 700 de kilometri prin Chile, Țara de Foc și Patagonia. A făcut mii de fotografii, de care este interesat Muzeul de Istorie Naturală din Londra. Nu are sponsori, nu are contracte. Își suportă din proprii bani toate cheltuielile. Este inginer specializat în prelucrarea lemnului și aceasta este singura sursă a banilor pentru călătoriile sale, marea lui pasiune. Este un bărbat căruia îi plac provocările, acesta fiind singurul motiv pentru care își riscă viața în acest fel. ”În Nicaragua nu am putut intra decât clandestin. Am intrat și am ieșit clandestin din Nicaragua. M-a ajutat gherila nicaraguană, pentru 90 de dolari”, povestește cel care pleacă prin lume ”înarmat” doar un aparat de fotografiat. A trăit cu peste 20 de comunități sută la sută indigene de pe glob, a mâncat un pumn de orez porționat astfel încât să-i ajungă mai multe zile, a luat păduchi și a cunoscut-o pe singura femeie rasă pusă rămasă în viață din comunitatea indigenă yamana, din sudul Țării de Foc. A călcat pe pământ nemaicălcat vreodată de picior de om și a ajuns pe plaje pe care nimeni n-a mai fost vreodată, cum sunt cele din Galapagos, din Oceanul Pacific.  A găsit două pepite de aur în 10 minute, pe Plaja de Aur aflată între Columbia și Ecuador. Nu le-a luat. Știa că armata ecuadoriană îl va executa pe loc dacă l-ar fi prins cu ele în rucsac. Și bine a făcut, căci a întâlnit soldații și a fost percheziționat. A rupt sute de perechi de bocanci și a plâns de frică și de disperare. Nu îi este deloc jenă să recunoască asta acestui bărbat tânăr, călit, curajos și înalt. ”Cui nu îi este deloc frică sigur are o problemă mentală. Frica este cea mai bună strategie pentru supraviețuire. Cele mai bune idei îți vin când îți este frică”, spune Horațiu Moarcăș. De cine îi este lui frică? De oameni. Atât. Îi este frică de braconieri. ”Pe o vale în Țara de Foc trăiesc colonii de castori. Braconierii au împânzit zona de capcane pentru a-i prinde. Eu le-am dezamorsat toate capcanele. Dacă mă prindeau, mă împușcau pe loc”. Îi este teamă și de soldați, pentru că sunt oameni care au ordin să tragă în tot ce întâlnesc. În schimb, nu îi este frică de crocodili, chiar dacă unul dintre ei l-a mușcat. Nici de pitoni. Dimpotrivă. Spune că una dintre cele mai prietenoase viețuitoare întâlnite este un piton lung de 4 metri. Fotografiază orice jivină întâlnește, de la 0,5 metri. ”Nu am lentile. Mă apropii și fac poza. Dacă vrei, chiar poți. Am poze cu o specie de șopârle care aleargă pe luciul de apă pe picioarele din spate. Am trăit cu ele cuminte vreo două zile, până m-au acceptat. Apoi le-am putut fotografia. La fel și cu maimuțele urlătoare. Am stat cu ele și, după nici 3 zile, puiuții veneau singuri la mine. La fel și în coloniile de pinguini. Am trăit cu pinguinii într-un cort instalat la 50 de metri de ei. Unul dintre pui, cu siguranță orfan, se urca, după vreo 3 zile, pe bocancul meu și mă trăgea de pantalon, așa cum fac ei cu părinții atunci când cer mâncare. Animalele nu consideră omul drept un dușman”, ne-a mărturisit Horațiu Moarcăș. Cel mai frică i-a fost pe Amazon, unde, în 2008,  a trăit 12 zile într-o lagună, populată cu 3 indieni adulți și doi copii din tribul Bora, pe un petec de noroi pe un fost mal al marelui fluviu lat de 23 de kilometri. ”Atunci am plâns de deznădejde. Ploua continuu și am fost sigur că asta e, că aici îmi voi găsi sfârșitul, că s-a terminat cu mine”, spune brașoveanul. A scăpat plecând cu o barjă care, într-o bună zi de marți, a trecut pe acolo. Avea în rucsac câteva batoane cu proteine, iar asta le-a salvat tuturor viața. Indienii aveau trei pumni și orez și unul de fasole, dar niciun petec de pământ. Acolo a mâncat pești piranha, copți în frunze de palmier în jar. ”E ok în os, foarte puțină carne, dar te gândești că ai numai două variante: mănânci, sau mori”, povestește Horațiu Moarcăș.
Mai ușor decât pe Amazon, unde a fost de trei ori până acum, i s-a părut la 5000 de metri altitudine și minus 37 de grafe Celsius. ”Am dormit sub cerul liber 10 zile. Un cer ca oglinda, fără un petec de nor, iar noaptea era plin cu stele. Era frig, însă frumos. Am mâncat doar batoane cu proteine și geluri energizante. Cu astea am supraviețuit”, spune el.
. ”Cel mai mult îmi place la Brașov”, spune cel care a văzut aproape toată lumea
L-am întrebat pe Horațiu Moarcăș care loc de pe pământ i s-a părut a fi cel mai frumos. ”Cel mai mult îmi place la Brașov”, spune cel care a văzut aproape toată lumea. Am fost curioasă să aflu ce are în rucsacul cu care pleacă în călătorie și mă așteptam la fel de fel de chestii scumpe și de ultimă generație. Nici vorbă de așa ceva! ”Am un antibiotic, praf și gel, pentru cazul în care mă înțep sau rănesc. Un cuțit, pentru a tăia vegetația în junglă, sau pentru a curăța peștii, dacă am noroc și-i prind. Am un bidon din metal, în cazul în care găsesc doar apă care trebuie fiartă. Am un mic furtun din cauciuc, pentru cazul în care găsesc apă doar pe stânci și trebuie s-o colectez direct de pe piatră. Furtunul ăsta e bun și atunci când te rănești pentru că-l transformi rapid în garou. Am o lanternă și baterii, am o trusă pentru pescuit, o cordelină tip paracord, care susține 500 de kilograme, o busolă care funcționează pe ambele emisfere, pentru că ar fi aiurea să fii în emisfera sudică dotat cu o busolă pentru emisfera nordică, mai am un fluier pentru cazul în care sunt în pericol și trebuie să cer cumva ajutor, o folie pentru supraviețuire, pe care o întind când e apă pe jos și o lamă de bisturiu, pentru a mă opera singur atunci când sunt mușcat sau înțepat. Mai am puțin pansament, bețe de chibrit rezistente la umezeală și o bucată de magneziu, pe care o folosesc ca pe un amnar, frecand-o de lama cuțitului, atunci când altfel nu pot face focul. Firește, mai am, ca orice om, un sac de dormit, șosete și schimburi curate, batoane proteice și 2-3 kilograme de fructe uscate”, mi-a mărturist brașoveanul, precizându-mi încă o dată că nu a mai  discutat cu niciun alt ziarist român despre asta, că sunt singurul reporter căruia i-a mărtusit atât de multe lucruri.
L-am părăsit pe Horațiu Moarcăș cu o strângere în brațe. Firească. E genul acela de om lângă care te simți onorat să fii. Va rămâne la Brașov, în locul pe care îl iubește cel mai mult dintre toate, până în luna iulie. Atunci va porni într-o nouă călătorie. O nouă pereche de bocanci va fi ruptă. O nouă aventură va fi începută.

loading...






duminică, 20 martie 2016

52 de romani din Polonia, 17 din SUA, dar și cate unul din Australia, Franța și Rusia intră pe blogul meu


Cifrele acestea mi se par mai mult decât onorante. 
Le mulțumesc românilor din Polonia, SUA, Ucraina, Germania, Portugalia, Australia, Franța și Rusia pentru că își fac timp să intre pe blogul meu.


Polonia
52

    Statele Unite ale Americii
17
    Ucraina
7
    Germania
2
    Portugalia
2
    Australia
1
    Franța
1
    Rusia
1

vineri, 18 martie 2016

La nivelul conducerii acestui oraș, în întregul său, se impune o ecologizare prin ”defrișare”, susține candidatul PER la Primăria Brașov, Mariana Sebeni-Comșa

Un interviu publicat in Gazeta Brasovului, editia din aceasta saptamana.

Partidul Ecologist Român este singura formațiune politică din Brașov care și-a desemnat candidatul pentru funcția de primar al Brașovului după ce a consultat, vreme de aproximativ un an, societatea civilă. Au fost propuși pentru calitatea de candidat membri ai mediului universitar brașovean, ai mediului de afaceri, medici, avocați și reprezentanți ai societății civile. Jurnalista Mariana Sebeni-Comșa a fost cea care a adunat cele mai multe aprecieri, prin urmare a fost desemnată candidata PER pentru funcția de primar în alegerile din iunie, ca reprezentantă a societății civile.  Așadar, PER intră  încrezător în această competiție, pentru că Mariana Sebeni-Comșa este singurul candidat care nu a fost niciodată nici consilier local, nici consilier județean, nici viceprimar, nici primar, prin urmare nu poate fi acuzată de către brașoveni că ar fi putut face ceva pentru acest oraș și nu a făcut-o.  Dimpotrivă, jurnalista Mariana Sebeni-Comșa, în calitatea sa de corespondent zonal pentru BBC  World Service, Radio România, TVR sau Evenimentul Zilei a apărat constant, vreme de 25 de ani, interesele brașovenilor, semnalând neregulile comise de cei care conduc orașul și care își doresc astăzi  să îl conducă și în următorii 4 ani.
B.P.PER : Care crezi că ar fi prima măsură de luat după câștigarea fotoliului de primar?
Mariana Sebeni-Comșa :. Cred că mâna unei femei ar trebui să se facă simțită imediat. Prin urmare, vom începe ”curățenia” și vom scăpa de petele puse de corupție pe imaginea orașului nostru Noi, brașovenii, suntem oameni mândri de orașul acesta, însă mândria ne este umbrită de dosarele întocmite de DNA pentru oamenii de la vârful orașului și județului. Sintagma ”Brașov, orașul corupților” va dispărea numai dacă vom face o ecologizare prin ”defrișare”, adică înlăturând tot ceea ce este putred aici. Vor dispărea contractele publice date pe ochi frumoși, licitațiile organizate cu dedicație, afacerile aranjate,dar plătite de la buget, cu banii brașovenilor, funcțiile date pe alte criterii decât cele ale competenței. Caietele de sarcini vor fi întocmite astfel încât orice om de afaceri să poată participa la licitații, nu doar unii, mereu aceiași. Proiectele vor fi finanțate numai după consultări cu societatea civilă, pentru ca toți concitadinii mei să știe de ce, pe ce, cum și cât s-a cheltuit din banii urbei.
B.P.PER : Faptul că ești femeie poate reprezenta un avantaj, sau un dezavantaj în această competiție?
Mariana Sebeni-Comșa : Nu cred că acest lucru este relevant pentru brașoveni. Nici pentru mine. Nu știu cum îi influențează asta, însă, pe partenerii mei de competiție. Înainte de orice, sunt un om al cetății. Dar, dacă ceilalți candidați au impresia că sunt ușor de ”bătut” doar pentru că sunt femeie, atunci se înșeală. Eu tratez orașul acesta așa cum am făcut-o mereu. Ca pe propria mea casă. Îl iubesc și îl respect, îi simt lipsa sau mă laud cu el, așa cum fac cu orice alt lucru drag mie. Nu cred că există vreun brașovean care să-și lase copiii, banii, familia și casa pe mâna unui om care este prezumtiv hoț. Ori, mincinos. A unuia care i-a demonstrat de-a lungul anilor că nu i-a păsat de altceva decât de propria persoană. Lărgind proporțional exemplul, așa e și cu Primăria. Aici sunt banii brașovenilor plătitori de taxe, aici, pe străzile orașului sunt copiii brașovenilor, părinții lor, colegii lor și toți cei dragi. Nu cred că există vreun om care și-ar lăsa tot ce are pe mâna cuiva în care nu mai poate avea încredere pentru că nu i-a demonstrat niciodată că-i pasă. Apoi, mai este un aspect în cadrul aceleiași comparații. Ce fel de gospodar este cel care are o casă frumos spoită, cu ferestrele pline de mușcate, dar în interiorul căreia oamenii sunt săraci, triști, cu facturile neplătite și plini de datorii? Îi las pe brașoveni să răspundă. 
Eu intru cu încredere în această competiție, pentru că am lângă mine o echipă frumoasă, deoarece PER are oameni capabili să conducă, într-o manieră ecologică, adică respectând legea, oameni corecți, nepătați, oameni care au demonstrat că înseamnă ceva ca indivizi pe propriile lor forțe și fără a obține toată viața lor privilegii din partea vreunui partid, oameni care se vor regăsi pe listele pentru Consiliul Local și Consiliul Județean Brașov.




duminică, 13 martie 2016

Brașovule, te iubesc! De aceea îți voi fi primar!

Dumnezeu m-a binecuvântat cu noroc, așa că,printre altele, am avut ocazia să călătoresc și să văd o parte din lume. Fie cu ocazia unor burse de jurnalism, fie pentru schimburi de experiență, fie ca simplu turist, oriunde am ajuns primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut un loc căruia să-i spun ”acasă”. Un loc care să semene cu ceva din Brașov atât cât să-mi ostoiesc dorul de orașul pe care–l iubesc cel mai mult dintre toate. Și am găsit mereu. La Montreal am găsit parcarea de pe Drumul Poienii, cu panorama ei minunată cu tot. La Bruxelles am găsit o clădire care semăna ciudat de mult cu una de pe strada Mureșenilor. La Amsterdam am găsit Piața Unirii, din care lipseau, firește, Prima Școală și Biserica Sf.Nicolae. Într-un mic burg din Bavaria am descoperit strada Republicii, cu terasele și vitrinele ei, la fel și la Milano.  La Salonic am găsit Șcheiul, iar la Toronto am văzut strada După Ziduri. La Roma am găsit strada Poarta Șchei, poate și puțin din Poarta Șchei, dar fără strada Sforii.  La Verona și Veneția am găsit oamenii zâmbind în fața unei cești de capuccino, așa cum îi vedem și aici, în Piața Sfatului. La Stuttgart am găsit ceva din Piața Sfatului.
 În multe locuri minunate din lume găsim frânturi din Brașov, însă numai aici le găsim pe toate, laolaltă.  Acesta este motivul pentru care iubesc acest oraș din tot sufletul.  
Nu am niciun interes meschin care să mă fi împins în cursa asta. Nu am polițe de plătit nimănui. Și nici nu datorez nimic cuiva. Singura mea datorie va fi aceea de a iubi acest oraș cu aceeași mândrie, dar și cu responsabilitate. Nu e meritul nostru pentru că avem lucruri și locuri cu care ne mândrim și de care ne e dor atunci când vremelnic plecăm. Însă este datoria noastră de a le face cunoscute și altora. De a le promova. De a le spune tuturor că aici avem tot ceea ce turiștii caută în marile capitale ale lumii, ori în destinații turistice tradiționale. Chiar aici, în inima României. La Brașov!
Întreaga mea carieră am promovat ceea ce avem noi mai frumos, pe Radio România, pe BBC, pe TVR, la Evenimentul Zilei sau în alte publicații locale și naționale cu care am colaborat din 1990 încoace.  Am contribuit, atât cât am putut, la scoaterea la lumină a tezaurului neprețuit pe care avem onoarea și norocul de a-l moșteni și găzdui chiarși atunci când am fost director la publicații sau posturi de radio și televiziune din acest oraș. Echipa din subordinea mea iubea, la rândul ei, Brașovul. Mi-am educat fiul în spiritul acestui patriotism local, așa că nici el nu poate sta prea mult departe de Brașov. Nu a plecat din țară, așa cum au făcut cei din generația lui, nici măcar nu i-a trecut prin minte. Pe el, Brașovul l-a câștigat. Și trăiește aici, unde a absolvit colegiul, facultățile și masterul.
Însă, este nevoie de mai multă implicare. Este nevoie de mai multă muncă.  Brașovul are nevoie să fie iubit și respectat, pentru că brașovenii sunt oameni mândri de orașul lor. Și această mândrie nu poate fi umbrită de problemele cu corupția de la vârf, atât de evidente, de nesiguranța de pe străzile și arterele orașului, de mizeria din cartiere,  de gri-ul dintre blocurile în jurul cărora nu mai există niciun petec de iarbă, de poluarea fonică ori de praf.  
Acesta este motivul pentru care candidez pentru funcția de primar al Brașovului, din partea Partidului Ecologist Român.


miercuri, 9 martie 2016

Le cer să le fie rușine!

Observ cum jocurile politice iscate de stabilirea candidaților pentru fotoliul de primar și a ordinii celor de pe listele de consilieri locali și județeni îi determină pe perdanți, pe cei neluați în calcul, să se declare independenți și să candideze ca atare. Se dezic public de partidul din care au făcut parte 15,10 sau x ani și care le-a asigurat o pâine albă din bani publici încasați din fotoliile de membri în consilii de administrație sau consilieri locali în care au ajuns prin intermediul partidului. Partid care acum, nemulțumit de prestația lor, sau de măsura mică a recunoștinței lor, nu îi mai iau în calcul. Se dezic public de însăși lumea politică, o lume despre care spun acum că e urâtă, că miroase urât și că nu le mai place. Fac gesturile astea azi, cu 2 luni înaintea pierderii oricum a mandatelor pe care le-au obținut în calitate de oameni politici, nu prin propriile lor puteri și competențe. Și se declară neprihăniți. Este ca atunci când te înfrupți din bucatele de pe o masă mare, dar, cu 2-3 minute înainte de venirea notei de plată, te faci nevăzut. Sau ca atunci când, naufragiat fiind și neputincios, te recuperează o barcă și te trece apa, iar tu, mojic, când mai ai 20-30 de metri până la mal, sari din barcă și înoți singur, pentru a te putea lauda că nu ai avut, de fapt, nevoie de nimeni pentru a ajunge unde voiai.
Nu cred că există o situație mai lipsită de bărbăție și de onoare ca aceasta.  Și nu știu ce i-ar putea face pe oameni să îi aleagă.
Unii spun că, astfel curățați de scamele partidului pe lângă care au crescut și au devenit bogați, alegătorii vor aprecia puterea lor de a se rupe de părinți, de a-i uita și denigra și de a da acum, pe 5 iunie, examenul maturității lor politice. E posibil să fie așa într-o oarecare măsură. Alții spun că ajunși în punctul în care nu mai au nevoie de nimeni și de nimic, își pot finanța, din ”bani proprii”, campania electorală. Aceștia uită că banii lor proprii nu sunt altceva decât bani publici, transformați în bani proprii datorită funcțiilor publice în care vremelnic au fost puși de partidele-mamă de care se dezic acum. Consilii de administrație, instituții, asociații, organizații în care  conducerea este numită pe criterii  politice. Este un paradox pe care ”independenții” îl uită, îl ignoră cu bună știință sau nu îl înțeleg deloc. Banul propriu la care spun cu mândrie că vor apela în această campanie așa-zișii independenți din cursa pentru locale sunt, de fapt, banii noștri, bani publici, proveniți din bugete locale din care s-au înfruptat cu nesimțire și nesaț ani la rând. Pentru că au fost puși de partide în poziții remunerate, călduțe și sigure. Din care au dezamăgit, ulterior, atât de tare, încât nici cei care i-au numit acolo nu i-au mai vrut și i-au făcut să plece. Noi, plătitorii, cu atât mai puțin ar trebui să-i vrem. Mai ales atunci când, după o viață într-un puternic partid de stânga, o cotesc brusc și se declară de dreapta, pentru ca, după doar câteva zile de la anunțarea independenței, să facă alianțe politice cu partide minuscule, tot de stânga.

Și-ar mai fi o întrebare: cât de credibili sunt cei care ocupă de x ani fotolii de viceprimar sau consilier local, ca reprezentanți ai unor partide aflate constant în zona de putere și care, deși nu au reușit să rezolve problemele urbei din motive știute de noi toți, vin acum cu soluții și proiecte de viitor ce țin de siguranța traficului? Ca și cum motivele care i-au împiedicat până acum să rezolve acele situații au dispărut dintr-o dată și nu îi vor împiedica și în următorii 4 ani să-și facă treaba pentru care au fost aleși de cetățeni. 

joi, 25 februarie 2016

O buturugă mică a avut ac de cojoc(aru) ditamai carului în vreme că agentul rămâne un personaj virtual


Rar mi-a fost dat să văd atâta patimă pe un subiect de tot rahatul. Doar alegerea președintelui mi-a mai împărțit prietenii în două, pontănaci și băsiști, băsiștii fiind, firește, cei care îl susțineau, paradoxal, pe Iohannis,căci Băsescu nu candida. Ei, acum e aproape la fel. Prietenii mei se împart în godănaci și antigodină. Dacă îi întrebi pe godănaci ce îi mână în luptă, îți vorbesc despre principii, abuzuri și reguli. Dacă le întorci vorba și insiști exact pe reguli și regulamente, adică pe esența unui job care implică uniformă, arme și amenzi, spun că ești contra curentului și dusă cu pluta.  Și constați că tocmai ai mai redus lista amicilor reali sau virtuali. Despre principii vorbesc și eu, însă noțiunea are sensuri diferite, după cum mi s-a demonstrat cu vârf și îndesat în ultimele zile, de când cu iureșul creat de agentul de la circulație ajuns lider de opinie în țara mea. Eu nu am renunțat la argumentele mele, nici la principii. Am renunțat, însă, la încercarea de a demonstra că valul e într-o direcție greșită. De ce am făcut asta? Păi, o face tocmai Godină mai bine decât mine. Și așa-zișii lui susținători îmbrăcați în uniforma plătită și de mine.  Aceștia au anunțat că vor face mitinguri de susținere a cauzei agentului brașovean. Inclusiv la Brașov. Au venit tocmai de la Craiova, de la București, de la Mureș sau Galați. În final, la așa-zisul protest erau 34 de polițiști. Puțini, dar motivați de ceva să străbată drum lung până aici. Cu vuvuzele, claxoane și steaguri tricolore.  Numai că, odată ajunși aici, nu l-au găsit pe cel care îi mâna în luptă de pe Facebook. Godină a rămas virtual. Nu a venit la ei să le strângă mâna, să îi bată pe umăr, să le spună o vorbă bună sau să le mulțumească pentru deranj. Ori să le aducă apă, ceai, pișcoturi sau orice altceva ar da el unor oameni veniți din partea cealaltă de țară la el în ogradă. Oare există?- glumeau câțiva hâtrii.  Și mi s-a demonstrat că nu.
În aceste condiții, protestatarii au schimbat cauza: vor mai puțină birocrație în poliție, mai puțini polițiști în birouri și mai mulți pe stradă. Ah, și salarii mai mari pentru cei de pe stradă. Au fost primiți de șeful semi-pensionat al IPJ, chestorul Ioan Aron, pentru negocieri. Și au negociat ceva anchete interne și măsuri în campusul universitar, acolo unde un alt polițist încalcă legile statului, dar mai ales pe cele ale bunului simț. Comisarul șef Teodor Cojocaru, acuzat că spionează fetele căministe cu ajutorul sistemului de supraveghere video montat în campus pentru siguranța studenților căminiști. Problemă pusă, și ea, în cârca lui Aron de la IPJ de către godănaci, nicidecum în cea a lui Popa de la municipiu, în a cărui responsabilitate s-ar afla problema în mod firesc. 

Ei, acum eu am altă nedumerire. Va trebui să înțeleg de una singură cum de un om care vreme de 31 de ani a făcut parte dintr-un sistem organizat polițienește, pe principii de onoare, reguli, regulamente, ierarhii și tot așa, care a fost școlit pe la FBI, care a ținut la imaginea sa ca la icoană și a ajuns chestor și șef peste IPJ Brașov, așa cum este Ioan Aron, cum de un astfel de purtător de uniformă cu stele multe a ales calea cea mai simplă și mai rușinoasă spre ieșire.  A lăsat, astfel, cale liberă godănacilor să își strige victoria aparentă. Și aceștia chiar o fac.  Mi s-a spus că alegerea acestei căi ”e o chestiune de onoare”. Păi, tocmai despre onoare vorbesc și eu. Și despre apărarea ei. Și despre principii. Și respectarea lor. Și despre respectarea adevărului.  Înțeleg că buturuga mică poate răsturna carul mare. Dar un ciot nu poate. Cel mult îl zdruncină. 

marți, 23 februarie 2016

Peste 6000 de cărți vechi unice în lume au fost găsite în podul Bisericii Sf.Nicolae din Șcheii Brașovului




În Muzeul  Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului sunt adăpostite adevărate comori ale culturii românești. Atât de valoroase încât nu pot fi evaluate în bani, după cum spune istoricul Ioan Olteanu, cel care de 49 de ani le studiază, le protejează, le traduce și le iubește.  Toate au fost găsite în podul Bisericii Sf.Nicolae, cea pe lângă care a luat naștere Prima Școală Românească, la care a dăscălit și Anton Pann între anii 1821 – 1828 și în anul 1850. Cu 140 de ani înainte, la 1683, la Prima Școală Românească dăscălea un singur profesor, Ioan Duma, care avea nu mai puțin de 110 elevi, după cum reiese din catalogul expus acum în muzeu. Cel mai tânăr dintre elevi avea 20 de ani. Învățăceii nu-și toceau prea mult coatele prin școală. Trei luni învățau cu profesorul Duma pentru a deveni notari și a se ocupa de administrație. Viitorii dascăli învățau 6 luni. Doar preoții aveau  ceva mai multă școală, 9 luni. În 1495, când și-a deschis porțile Prima Școală Românească,la școală venea doar alesul satului, ca să învețe și să devină dascălul, notarul sau chiar preotul satului. Venea la școală, și aducea o găleată de grâu, un car cu lemne și 4 florini (bani cu care cumpărai 3-4 boi). Studia gramatici, învățătură bizantină, pilde din biblie, citate din Aristotel, Democrit și alții. Elevii de atunci învățau cum se fac actele oficiale în cancelarii, aveau un manual de creștere a albinelor și unul cu legile comerciale. Mai tîrziu, la 1844, consilierul lui Andrei Șaguna și profesor la prima școală a scos un manual nou, numit Macrobiotica, secretul de a lungi viața. Are patru volume, peste 1000 de pagini și s-a păstrat în actualul muzeu.
. Lada făcliilor
La acea vreme, întreaga avere a cuiva era și a obștei, iar obștea era a bisericii. Așa se face că, de teama tătarilor și a turcilor, brașovenii din vechime își ascundeau în podul bisericii Sfîntul Nicolae cam tot ce aveau. Până și slănina și-o țineau acolo. Iar când veneau năvălitorii, preotul zidea ușa de la pod.  În anul 1962 cineva a descoperit că dincolo de zid există o ușă. Iar dincolo de ușă se ascundeau adevărate comori.  Cinci ani mai târziu, Ioan Olteanu, pe atunci în vârstă de 19 ani, a început să studieze cărțile, tablourile, documentele și celelalte obiecte  descoperite în pod. Și nu a terminat nici astăzi, când este preot la Biserica Sf. Nicolae și directorul Muzeului Primei Școli Românești de pe lângă parohia din Șchei. Ioan Olteanu spune că peste 6000 de cărți vechi unice în lume au fost găsite în podul bisericii, dar și documente de stare civilă ale brașovenilor, cataloage ale școlii, tiparnița diaconului Coresi, prima din țară ori steagul  purtat de Regele Ferdinand la înscăunarea sa, de la Alba Iulia, alături de regina Maria, la 15 octombrie 1922. Steagul este cusut cu fir de aur, iar stema este bătută în rubine, smaralde și safire.  Însă, fără îndoială, cel mai valoros document este Omiliarul, scris în secolul 11, de un autor rămas necunoscut, pentru că, în vechime, autorii nu se semnau pe operele lor. Omiliarul era, de fapt, un manual de școală unic folosit în tot occidentul, dar și la prima școală din Șchei. Omiliarul are 700 de pagini păstrate în muzeu. 
Cea mai surprinzătoare poveste pare, însă, cea a lăzii făcliilor. Spuneam că la acea vreme averea era a obștei, iar obștea era a bisericii. Lada făcliilor dovedește acest lucru. Aceasta era o cutie din lemn care conținea lumânări și bani. Enoriașii veneau la biserică și luau o lumânare pe care o aprindeau lângă icoane. În locul ei, lăsau toți banii pe care îi aveau în buzunar sau chiar în casă. Atunci când cineva din comunitate avea o problemă ce putea fi rezolvată cu bani, mergea la lada făcliilor și lua suma de care avea nevoie.  Notarul bisericii știa , la finele fiecărei zile, câți bani sunt în ladă. Însă nimeni nu știa cine și câți bani a luat. Cert este că lada făcliilor nu era niciodată goală și stătea mereu la dispoziția celor care aveau nevoie de ajutor. ”În secolul 15 nu exista un control al banilor, pentru că pur  și simplu nu exista o mentalitate în acest sens. Lucrurile funcționau bazându-se pe o încredere deplină în aproapele tău. Nu știm detalii despre sistemul  de atunci, dar știu că cel care lua bani din ladă îi punea de bunăvoie înapoi, pentru a nu se bloca lucrurile”, mai spune Ioan Olteanu.
. La 1541 a fost scoasă prima enciclopedie a personalităților care au trăit până în anul 1500. O găsiți în Șcheii Brașovului
Istoricul Ioan Olteanu, preot la Biserica Sf Nicolae, pe lângă care a luat ființă Prima Școală Românească ne-a arătat o carte veche de 475 de ani, scoasă în anul 1541 la Koln. Are 2000 de pagini perfect păstrate (vezi foto) scrise în germana gotică și  reprezintă prima enciclopedie scrisă. Ea conține numele și realizările tuturor personalităților care au trăit până la 1500. Enciclopedia a fost găsită tot în podul Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, alături de prima biblie de la noi, aparținând lui Șerban Cantacuzino și donată Brașovului la 1688, ori de manualul de gramatică scris și dăruit primei școli românești de Petru Maior. 
De departe, însă, una dintre cele mai valoroase piese din colecția găsită în podul bisericii brașovene o reprezintă cele patru Evanghelii ale lui Alexandru Lăpușneanu, dăruite bisericii din Șchei în anul 1560. Această capodoperă unică în țară a fost  scrisă, pagină cu pagină,  cu foiță din aur pe piele de ied nenăscut. Nimeni nu a fost în stare până acum  să o evalueze în bani, spune istoricul paroh Ioan Olteanu. 




joi, 18 februarie 2016

Președintele ASUM Brașov se gândește să candideze pentru fotoliul de primar

Președintele ASUM Brașov, Ionel Spătaru, fost șef al OJPC Brașov și consilier al primarului George Scripcaru se gândește să candideze la funcția de primar al Brașovului. Cum de i-a trecut prin minte un astfel de gând? E simplu. S-a uitat la candidații lansați până acum și a înțeles că e mai bun decât ei, mai cunoscut decât ei și mai priceput în ale administrației decât ei. Chiar și așa, cu imaginea ușor pătată.
Ionel Spătaru este implicat în problemele comunității de peste 20 de ani și, în calitatea sa de jurist și președinte al ASUM, a inițiat și condus mai multe acțiuni menite să vină în sprijinul reintegrării persoanelor cu probleme sociale. A donat scaune cu rotile copiilor cu handicap din Gârcini, a inițiat campanii de informare în penitenciarele din țară, dar și în școli cu elevi-problemă. Ca șef la OJPC a făcut istorie, Spătaru fiind cel care a închis magazinele de etnobotanice din Brașov, sau tarabele cu brânză contrafăcută ale brănenilor. El a obținut banii pierduți de brașoveni la o bancă celebră, creând un periculos precedent. Tot el a băgat spaima în proprietarii de pescării din piețe, pensiuni nespălate sau piețari hoți. Așa că se bucură de ceva simpatie. A fost consilierul și apropiatul lui George Scripcaru, lucru care i-a și adus ulterior belelele pe care le-a avut cu justiția. Însă situația a avut și avantajele ei. Omul știe mai multe, așa, în general, dar și în mod special, decât oricare altul lansat în această cursă.
Deocamdată, Spătaru spune că este doar un gând care i-a trecut prin minte după ce a văzut numele celor lansați. Și imediat a prins curaj.

marți, 16 februarie 2016

Blogger-polițistul Godină și-a dat demisia din Poliție. Ce bine că nu l-am crezut. Pentru că s-a răzgândit

Gata. M-am săturat. Vreau la mama. Vreau să vorbesc cu mama. Îmi dau demisia din Poliție, anunța azi, pe Facebook, nu în fața șefilor, așa cum face orice angajat care își dă demisia, polițistul blogger de la circulație, Marian Godină. Ba chiar a anunțat că își urăște șefii și colegii, de parcă polițiștii de la economic, judiciar sau dispariții ar fi de vină pentru problemele sale. Știrea cu demisia polițistului care scrie pe Facebook și pe blog despre șefii săi și despre noi, șoferii din România, a făcut imediat înconjurul ziarelor, posturilor tv și radio din toată țara. Nimeni nu s-a întrebat de ce un om al legii, purtător de uniformă, cu grade pe umăr nu este capabil să respecte ierarhiile, funcțiile, superiorii instituției de unde își ia leafa. Nu s-a întrebat nimeni de ce nu este capabil acest om să respecte instituția (de)militarizată din care face parte, cu toate rigorile ei, sau să o lase. Ba, dimpotrivă, mulți s-au solidarizat cu el și li s-a părut haioasă această insubordonare. Și l-au încurajat. Și l-au aplaudat. Ca și cum nu am fi expuși unui adevărat pericol în cazul în care toți cei care lucrează în acest aparat ar lua-o pe arătură și nu ar mai asculta ordinele superiorilor. Apoi, după ce toată presa a luat-o razna cu știrea privind demisia agentului de la circulație, ce face polițistul? Șterge postarea privind demisia și pune alta. Anunță că s-a răzgândit și că nu-și mai dă demisia. ”Nu am să demisionez. Sunt mai bine acum când am aflat că mama e bine.Nu eu sunt subiectul corpului de control care a fost azi la Brasov, ci alții.”, spune el pe Facebook.
Lucrurile au stat cam așa: anunțul privind demisia sa a fost urmat, întâmplător sau nu, de un comunicat al IGPR, care anunța prezența unui corp de control la IPJ Brașov. Imediat Godină își anunță demisia. Ca și cum, eu sunt demisionar, nu am de ce să dau ochii cu băieții din corpul de control al IGPR. Când vin precizări din partea IGPR și polițistul brașovean înțelege că nu pentru el se vor face verificări la IPJ Brașov, se liniștește și revine cu o postare nouă care o anulează pe cea privind demisia, deja ștearsă de pe contul său de pe rețeaua de socializare.
Mă aștept acum, după ce și-a urcat poliția brașoveană în cap, să se lamenteze și mai rău pe Facebook. Să urle că vrea la mama pentru că va fi izolat de colegii săi și de șefi. Lucru firesc, câtă vreme și-a declarat public ura față de ei. Apoi, cine și-ar mai dori un astfel de personaj în preajmă?
Nu-i contest calitățile de povestitor. Asta e altă poveste. Dar îi pun la îndoială bărbăția. Pentru că, de la un bărbat cu uniformă mă aștept să poarte discuțiile serioase față în față cu cei cu care are ceva de lămurit. Nu pe Facebook, nu pe blog. Și mă mai aștept de la un bărbat să înfrunte problemele de la job, nu să își anunțe demisia pe internet, Și, nu în ultimul rând, mă aștept de la un om al legii care își dă demisia, să nu și-o retragă după câteva ore. Măcar așa, de jenă. De la Godină nu am nicio așteptare. Este imprevizibil. A demonstrat-o deja.
Apoi, dacă e să cred gurile rele, se pare că înainte de a fi polițist la circulație a fost angajat al Armatei, undeva prin Turda. Și acolo ar fi avut probleme cu subordonarea și a fost trimis acasă. Dacă e așa. atunci nimic nu mă mai miră. Poate doar alegerea unei noi uniforme, cu tot ceea ce implică acest lucru.

luni, 15 februarie 2016

Povestea brașoveanului care a mutat manual limbile ceasului din Casa Sfatului pentru a da bine la televizor






În Piața Sfatului din Brașov se află un clopot și un ceas de poveste. Cele din turnul Casei Sfatului. După 50 de ani de tăcere, clopotul și-a reluat bătăile pe 26 martie 2010. Clopotul din Casa Sfatului a fost montat în anul 1690 de primarul de atunci al Brașovului, al cărui nume a fost inscripționat pe el, lângă stema Brașovului, pe atunci Kronstadt. Clopotul are un diametru de un metru și 20 de centimetri și anunță  sfertul de oră, dar și ora exactă cu ajutorul celor două  ciocane acționate de ceas. Ceasul a fost făcut 185 de ani mai târziu, la 1875, la Munchen și montat la Brașov în 1877 de brașoveanul Joseph Both, un renumit ceasornicar al acelor vremuri. Întâmplător, sau nu, ceasul nemțesc este întreținut astăzi de o rudă a lui Both, Nicolae Zoltan Boer, în vârstă de 78 de ani, singurul din țară care se mai pricepe la ceasuri de turn.
Clopotul din turnul Casei Sfatului a funcţionat până după al doilea Război mondial şi a fost aproape uitat până în anul 2010, când a fost reparat. Istoricul brașovean Nicolae Pepene spune că tot  atunci s-a renunțat la sistemul electric care îl acționase până la finele celui de-al doilea Război Mondial și s-a revenit la vechiul mecanism mecanic. Asta, cu ajutorul lui Zoltan Boer. Bătrânul urcă cele 180 de trepte până în turnul Casei Sfatului o dată la 30 de zile și unge meticulos ceasul greu de peste 100 de kilograme care acționează clopotul.
Clopotul din turnul vechii Primării datează din anul 1520, dar a fost distrus în marele incendiu al Brașovului, la 1689. Clopotul de acum a fost turnat din 400 de kg de cupru și alte 400 de kg de bronz în anul 1690, după 3 ani de la Marele Foc. Rolul clopotului din Casa Sfatului era acela de a arata timpul urban. Indica atât sfertul de oră, cât și ora plină, pentru ca meșteșugarii brașoveni care aveau atelierele în locul unde acum se află Maternitatea să știe, de exemplu, când să scoată lâna din vopsea. În secolul al 17-lea, clopotul era acționat de o statuetă din lemn, păstrată și azi în muzeul Casei Sfatului. La fel bate și acum, însă acționat electric printr-un sistem legat de ceasul mecanic. Indică sfertul de oră cu o bătaie, dar și ora fixă. Pentru că Zoltan Boer are grijă să întoarcă mecanismul cu ajutorul unui mecanism pe care el l-a inventat și care acționează asupra tuturor celor 4 rotițe care duc la cele 4 fețe ale ceasului vizibil de oriunde te-ai afla în Piața Sfatului.
. ”Cerbul de Aur” și ceasul din turn
 Zoltan Boer se ocupă de ceasul din turn din anul 1991. Brașovul reluase festivalul ”Cerbul de Aur”, oprit de regimul comunist, iar TVR transmitea spectacolul în direct. Autoritățile de atunci s-au gândit că ceasul din turnul Casei Sfatului, care nu mai funcționa de 50 de ani, va fi o pată pe obrazul orașului. Ultima reparație fusese făcută în 21 ianuarie 1958 de meșterul Roth Wilhelm, care a lucrat la ceas până în 9 februarie același an. Așa că, l-au găsit pe Zoltan Boer și l-au rugat să-l repare urgent. Bărbatul s-a chinuit două zile, însă nu i-a dat de capăt. Și cum festivalul începea, iar ceasul vechi se încăpățâna să nu meargă, brașovenul s-a înarmat cu un cronometru și muta limbile din minut în minut pe toată durata transmisiei în direct. De ce a făcut asta? ”Pentru că TVR arăta, din când în când, ceasul din turn. Și nu puteam să ne facem de rușine în toată lumea cu un ceas stricat”, ne-a răspuns bătrânul ceasornicar, ca și cum ceea ce a făcut el vreme de o săptămână ar fi fost cel mai firesc lucru. În final, a reușit să-l repare. Din anul 1991 se ocupă de acest ceas, iar din anul 2010 urcă o dată pe lună în turn, 180 de trepte din lemn, pentru a-l trage și pentru a-i unge, unul  câte unul, toți cei 65 de zimți ai rotiței. A conceput un sistem pentru tragere manuală a ceasului și crește inima în el când vede mișcările ritmate ale pendulului greu de 27 de kilograme și înalt de 2,8 metri. Folosește cheile originale, pe care este inscriționată aceeași serie ca cea inscripționată pe ceasul german.
Zoltan Boer singurul ceasornicar care se pricepe la ceasuri de turn a restaurat și reparat ceasul din turnul lui Ștefan cel Mare, din Piatra Neamț. L-a legat de clopotul de la Mitropolie și acum funcționează. Ceasul, tot german, fabricat la 1888 este cel mai frumos din țară și singurul cu picioare din bronz. Apoi a scris un manual pentru acel ceas, pentru ca cei din Piatra Neamț să se descurce și singuri atunci când e nevoie. Zoltan Boer nu știa că tocmai a realizat singurul manual pentru ceasuri de turn scris în România.
La Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului există un ceas de la 1856, de care tot Zoltan Boer se ocupă. Periodic urcă și în turnul vechii biserici de lângă prima Școală Românească pentru a trage ceasul. La fel și la Bistrița. Și oriunde este nevoie de bătrânul ceasornicar de ceasuri vechi de turn.
. Poate urca și pe întuneric treptele din turn care îl duc la ceas.
Are aproape 80 de ani și ușurința unui puști de 10 atunci când urcă cele 110 trepte din lemn care îl duc la ceasul din turn. Până la clopot mai sunt 70 de trepte. Le cunoaște pe fiecare atât de bine, încât le urcă, adesea, pe întuneric. Mai ales atunci când centrul istoric al Brașovului rămâne fără curent, iar ceasul trebuie întors. Cunoaște clădirea vechii primării a Brașovului de la vârsta de 3 ani, când venea adesea la una dintre mătușile sale care lucra, în acele vremuri, la evidența populației.
Puțini oameni au avut privilegiul de a ajunge în turnul ceasului, ori în clopotnița din Casa Sfatului. Se pot numătra pe degetele de la o mână. Spațiile sunt închise vizitatorilor. În primul rând pentru că nu sunt sigure. Treptele din lemn sunt cele originale, vechi de sute de ani. Le urci și le cobori de-a bușilea,ajutându-te și de mîini. Apoi, atât clopotul, cât și ceasul reprezintă valori ce trebuie păstrate și ascunse de ochii oricui. Se pot vedea de departe și auzi, din sfert în sfert de oră, iar asta numai datorită bătrânului ceasornicar Nicolae Zoltan Boer.