vineri, 17 martie 2017

Ion Rațiu, sau singurul om pentru care am acceptat să fiu scuipată


Era prin 1990 și în România se declanșase competiția cu titlul „cine a mâncat mai mult salam cu soia”. Habar nu aveam cât și dacă mâncasem și eu. Ar fi trebuit să-mi întreb părinții, dar, din nu știu ce motiv, nu am făcut-o niciodată, deși la acea vreme părea foarte important. Expresia era folosită peste tot, la televizor, la radio, la mitingurile din stradă, la cina cu părinții, în tren, în autobuzul care ne ducea, pe mine și pe fi-miu, la grădiniță, oriunde. Iliescu mâncase. Și ieșea la televizor pentru a se lăuda cu asta. Câmpeanu și Rațiu nu mâncaseră.  Sau nu mâncaseră destul. Și erau atacați, la televizor, cu asta. „N-ați mâncat salam cu soia!”, strigau românii la ei. Apoi, au venit alegerile și cei doi nemâncători de salam cu soia s-au lansat în cursa pentru prezidențiale alături de un mâncător fruntaș de salam cu soia, Ion Iliescu. Ion Rațiu era preferatul meu. Îmi plăcea discursul lui despre România și patriotism, spre disperarea familiei mele, care îl critica pentru că trăise în afara țarii. Și că nu mâncase salam cu soia. Îmi plăcea felul în care se îmbrăca, îmi plăcea papionul lui și, mai ales îmi plăcea batista de la rever. Eleganța aceea care îi dădea un aer atât de distins, și, alături de discursul său occidental și de vocea lui blândă, toate erau pe sufletul meu. Așa că mi s-a părut firesc felul în care și-a organizat campania electorală. Cu voluntari, cu baloane, cu insigne, cu stegulețe, exact așa cum văzusem în filmele americane. Mi-a luat mai puțin de 5 minute pentru a mă decide și apoi înscrie pe lista de voluntari. Am primit baloane pe care scria Rațiu Președinte. Am primit și insigne mari și rotunde cu chipul și numele candidatului meu preferat. Aveam chiar și stegulețe. Cine mai era ca mine? Zburdam de bucurie și mă simțeam în al nouălea cer în democrația falsă a acelui an, sperând din tot sufletul că va deveni reală. Dacă aș fi avut și pălărioară așa cum au echipele candidaților prin filme, aș fi dansat step în timp ce o fluturam mândră. 
Mi-am luat baloanele, insignele și stegulețele și am pornit să-i fac campanie candidatului cu mâini mari , zâmbet cald și papion. În prima zi, m-am așezat strategic, lângă Modarom. Aveam un coșuleț cu insigne și stegulețe, umflasem baloanele și le legasem cu ață și îmi pusesem un zâmbet larg pe față. Le dădeam trecătorilor o insignă, sau un balon, ori un steguleț și îi îndemnam să-l voteze pe Ion Rațiu. Nici măcar unul nu a dorit să primească ceva de la mine. Parcă ar fi fost contaminate cu un virus letal, sau murdare de ceva scârbos. Oamenii întorceau capul și o luau la sănătoasa. Câte unul îmi reproșa, din când în când,că n-a mâncat salam cu soia. Altul îl trimitea la origini și mă îndemna să îl urmez. S-au găsit, însă, câțiva care au considerat că am nevoie de o lecție mai dură, așa că mă înjurau și mă scuipau. Mă scuipau la propriu. Cu flegme. Nu conta că nu înțelegeam ce au cu mine, un voluntar din echipa lui Rațiu, că nu pricepeam de ce mă urau atât de tare, că nu greșisem cu nimic. Ba, dimpotrivă, poate chiar mâncasem salam cu soia, la fel ca ei. Cine știe? Doar trăisem aici, învățasem la un liceu de lângă Modarom, munceam pe strada Mihail Sadoveanu, iar copilul mergea la grădiniță în centru. 
Nu m-am lăsat până nu am dat toate insignele, baloanele și stegulețele. Am încasat multe înjurături, amenințări și flegme de la trecători, însă cel mai tare m-a durut gândul că  preferatul meu nu va câștiga alegerile, ci le va pierde lamentabil. Ceea ce s-a și întâmplat, cum bine se știe. 
După un timp, am fost anunțată că Ion Rațiu vrea să mă cunoască și că m-a invitat la biroul său, în București. Nu doar pe mine, ci pe toți tinerii voluntari care au muncit pe stradă în campania sa. Ne-a invitat pe rând, nu pe toți odată, la ore diferite, în zile diferite, pentru a discuta cu noi, unul câte unul, preț de câteva minute. Trecuse aproape un an de la alegeri. Îmi amintesc că avea biroul la etajul unei clădiri vechi din Piața Universității. Am intrat în biroul secretarei sale la ora stabilită și aceasta mi-a spus că sunt așteptată. Era pentru prima oară în viața mea când eram așteptată de un om atât de important. Când am ajuns în aceeași cameră cu el, s-a ridicat de pe scaun, a ocolit biroul său cel mare, mi-a întins mâna lui uriașă și m-a invitat să iau loc lângă o măsuță, apoi s-a așezat lângă mine. Era impecabil, cu sacou, papion și eșarfă la rever. M-a întrebat despre copil, despre soț, i-am spus că sunt studentă la Jurnalism, m-a întrebat cum mă descurc cu școala, cu jobul și familia, mi-a mulțumit pentru ajutor,s-a scuzat pentru flegmele pe care le primisem în stradă de parcă ar fi fost direct vinovat, apoi s-a oferit să-mi acorde un interviu pentru săptămânalul la care scriam în Brașov. Am petrecut cu el o oră, iar totul era atât de firesc. 

A fost singura dată când l-am întâlnit. Sunt, însă, oameni pe care este suficient să-i întâlnești o dată pentru a-i ține minte toată viața. La urma-urmei, el este cel care a spus memorabila frază „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“

luni, 20 februarie 2017

Cum am reușit să nu-l pup pe Vasile Șeicaru?

Băiatul meu s-a născut în vremuri grele pentru România, în august 1987, cu două luni și jumătate înainte de marea revoltă a muncitorilor brașoveni de la fabrica de autocamioane. Nu prea era de trăit pe atunci, în anii în care curentul ni se lua seara și ni se dădea înapoi dimineața, când lapte nu era, când totul era raționalizat, inclusiv pâinea. Dar, na, eram tineri și aveam speranțe mari și o doză consistentă de miserupism. Așa se face că ne doream acest copil mai presus decât orice. Și bine am făcut. Pentru că astăzi, dacă mă gândesc bine, e singurul lucru cu adevărat extraordinar făcut de noi, părinții copilului nostru.  
Așadar, copilul ni s-a născut în vremuri urâte. Dar el era frumos tare! Și îi plăcea Vasile Șeicaru. 
La vârsta de 6 săptămâni l-a auzit pentru prima oară și s-a îndrăgostit de vocea lui, pe loc. 
Mai știți radiocasetofoanele acelea din tinerețea noastră? Acelea care aveau mereu lângă ele un creion. Mergeau cu casete pe care le mai agățau uneori, dar, după ce le prindeai chichița, puteai asculta o față cap-coadă. Pentru asta era creionul. Scoteai caseta, luai creionul și rearanjai banda în interiorul casetei învârtind ușor una dintre rotițe. Ei,bine, în toamna acelui an, în casetofonul nostru era o casetă cu Vasile Șeicaru. O cumpăraserăm înainte să nasc. Și o ascultam,încet,în timp ce mă uitam la pruncul meu perfect cum doarme, între mesele acelea din 3 în 3 ore. Într-o zi, copilul meu a refuzat să adoarmă. Nici după masă, nici după plimbare, nici după băiță. Nimic nu a funcționat. Atunci, m-am întins lângă pătuțul lui, am pornit casetofonul, am redus volumul și m-am prefăcut că dorm. Pe vocea lui Vasile Șeicaru, bebelușul meu a adormit. Dacă îl lăsam singur câteva minute, îi porneam casetofonul, iar pe vocea lui Vasile Șeicaru stătea liniștit și asculta muzica.  „Romanță între două trenuri”, „Antiprimăvara”, „Biletul de tren”, „Dacă ninge, vei găsi”, „La adio”, „Din prea mult sau prea puțin”, „Citește numai la final”, „Aruncarea în valuri” și, preferatele lui, „Tango retoric” și „Actorul”. Mogâldeața aceea era numai ochi, așa că nu am mai scos caseta din casetofon până când a împlinit 7-8 luni. Adormea mai bine când îi cânta Șeicaru. Stătea cuminte când îi cânta „Citește numai la final”. Ba mai și gângurea după artist.


Trei ani mai târziu, când scriam la „Ecran Magazin”, am avut ocazia să-l cunosc și să-i iau un interviu. I-am povestit, într-o frază, povestea cu pruncul și caseta și a zâmbit, modest. Și  atunci i-am observat gura, ascunsă de mustață.  Și mi s-a părut a fi cea mai sexy din câte văzusem vreodată. Eu și fi-miu, doi ciudați, fascinați de un artist autohton. Am pus întrebări și am așteptat răspunsuri holbându-mă la gura artistului și forțându-mă să nu-l pup. O fi zis omul că sunt psihopată, n-o fi zis, habar nu am. Însă, în capul meu vâjâiau gânduri de genul „ești măritată și ai copil acasă”, „nu-l cunoști, e prima oară când îl vezi”, „ești un profesionist și acum te afli la muncă” , „de fapt, tu îl iubești pe Kevin Costner” și multe altele de acest gen.
Ați prins ideea. 
Cumva, a funcționat și artistul a scăpat neatins. Nu l-am mai văzut de atunci, așa că nu am mai putut râde împreună de această ciudățenie. Articolul pe care l-am scris când m-am întors de la București a fost departe de a fi obiectiv și imparțial. Dimpotrivă, a fost subiectiv și foarte părtinitor. Cum altfel, câtă vreme fi-miu, iar acum și eu, eram obsedați de subiectul interviului?!

luni, 6 februarie 2017

Despre mere și punctul lor de vedere

Mi-am adus aminte astăzi, privind la televizor protestele din stradă, de prima lecție de scriitură de presă. Așa se numea materia și se făcea în anul I. Proful, al cărui nume, din păcate, îmi este greu să mi-l amintesc acum, ne-a pus un măr roșu pe masă și ne-a cerut să scriem un eseu, ceva, orice vrem noi, despre acel măr.
Firește, ne-am întrecut în a scrie despre beneficiile minunatului fruct. Despre nuanțele de roșu și de galben și despre cât de arătos este. Despre gustul lui dulce-acrișor. Despre aromă, despre multitudinea de feluri în care îl putem mânca. Despre câte în lună și în stele.
Proful a strâns lucrările noastre, după care le-a acordat, fiecăreia, doar câteva secunde. Apoi le-a aruncat în coș și ne-a anunțat verdictul : numai prostii! „De aceea voi nu sunteți jurnaliști. Pentru că habar nu aveți cum să fiți jurnaliști. Nici nu v-a învățat nimeni cum să fiți jurnaliști. Dar, e bine că nici nu pretindeți că sunteți. Nu-i așa că nu pretindeți?”- ne-a spus.
Firește, ne-am ofensat. Cum adică, muncim 30 de minute la ceva care ajunge la coș în mai puțin de un minut?! Apoi, tot el ne-a luminat.
Nici măcar unul dintre noi nu l-a rugat să întoarcă mărul. Așa că, toți am scris doar despre o latură, despre ceea ce vedeam de acolo de unde eram, fără a avea curiozitatea de a-l privi și analiza pe toate părțile. „Cum să scrii despre ceva ce vezi doar pe jumătate, sau pe sfert, fără să ai întreaga imagine în față? Greșeală gravă!”, ne-a reproșat proful.
Apoi, nici măcar unul dintre noi nu „a trecut șanțul”, așa ne spunea, pentru a privi lucrurile și din partea cealaltă, pentru a afla cum se vede și de dincolo, pentru a lua punctul de vedere al mărului. „Știți ce zice acum mărul despre voi?-ne-a întrebat el. Zice că sunteți 38 de fraieri plini de ei care îl analizați și scrieți despre el, fără a-i cere măcar o părere, fără a-l întreba cum este să fii un măr. Greșeală gravă, din nou!”.
Era doar un măr. Cum naiba să ne fi gândit să îi luăm punct de vedere? Cum să-l întoarcem și cu partea cealaltă la vedere, că doar tot ca un măr ar fi arătat, credeam noi, cei care le știam pe toate. Deși ar fi putut fi stricat, sau lovit, sau tăiat, ori mușcat. Nu ne-am gândit la asta. Eram siguri că arată exact ca ceea ce vedeam pe una dintre părțile lui.
Dar eram doar în primul semestru al primului an. Aveam o scuză,asta, și voiam să învățăm.
Acum ce scuză am avea?

joi, 5 ianuarie 2017

Cu dinții în sus

Vă povesteam despre Dacia 1300 albă și strâmbă, al cărei bot era îndreptat spre stânga mereu, indiferent de direcția în care am fi mers. Mașina care obosea din 30 în 30 de kilometri, dar care se revigora imediat ce îi suflam în jigler. V-o amintiți? Ei,bine, am tot încercat să obțin o mașină nouă, însă mereu mi se spunea că nu sunt bani, că nu sunt mașini, că asta e încă bună, că merge bine, că are anvelope noi, că are cutie nouă și alte astfel de răspunsuri care mă descurajau. Plecam cu strâmba înapoi la Brașov, unde mă așteptau alte știri și reportaje de făcut. 
Știți bancul cu blonda care nu reușea să bage cheia în broască și căreia i se tot spunea „cu dinții în sus, cu dinții în sus”. De s-a pus femeia cu dinții în sus și striga „nu merge nici așa! Mai stau mult cu dinții în sus?”. Eh, la mine a mers. Cum am stat un pic cu dinții în sus, cum am scăpat de Dacia cea albă și am primit o alta,care mergea fără ca eu sau altcineva să-i suflăm în jigler, care avea botul îndreptat în aceeași direcție în care se deplasa, care nu stârnea emoții nimănui. Banală. 
Era în vremurile în care uzinele Tractorul, Hidromecanica, Steagu| Roșu devenită Roman-SA, Rulmentul funcționau și aveau împreună peste 50.000 de salariați. Guvernanții și FPS-ul doreau privatizarea lor, însă muncitorii, mai ales cei de la Steagu îi fugăreau pe delegații de la Renault și alte companii mari care veneau să vadă ce e de privatizat. Ieșeau pe Calea București, în zona în care acum este Mc Donald s și strigau Nu ne vindem țara, Jos Guvernul, Jos Năstase, Jos Iliescu! Li se mai alăturau, câteodată, și cei de la Tractorul, care veneau în coloană până în Steagul, scandând ca la 15 Noiembrie. Pentru ziariști, în special pentru corespondenții presei centrale și internaționale, cum eram eu, care transmiteam pentru TVR și BBC, aceste evenimente se urmăreau din miezul lor. Se înregistrau voci, se luau imagini, se vorbea cu protestatarii și cu liderii sindicali, cu directorul și cu șoferii rămași blocați în trafic, din cauza că cea mai mare intersecție din oraș, cea care făcea legătura cu DN1, la ieșirea spre București, era blocată de muncitori. Uneori se ardeau cauciucuri în mijlocul străzii, iar focul și fumul se vedeau de departe, așa că totul devenea și mai palpitant. 
Operatorul meu, care locuia în zonă, a ajuns repede în intersecție și a luat câteva cadre. Apoi a urcat în blocul din intersecție, a găsit un locatar care să-l lase să filmeze din balcon și a luat câteva cadre de sus, de toată frumusețea. Însă deliciul evenimentului l-am făcut eu, cu Dacia mea cea strâmbă. 
Ajunsă la protest, m-am blocat în coloana de mașini care așteptau să plece muncitorii din intersecție pentru a putea trece. Cumva, am reușit să mă strecor, mai pe margine, mai pe trotuar, până aproape de intersecție. În doar câteva minute s-a dezlănțuit iadul asupra mea. Dacia de serviciu era branduită atât pe portierele din față, cât și pe capotă cu sigla TVR. Și ce era TVR în opinia protestatarilor? Exact: era televiziunea lui Iliescu. Și a guvernului. Și ce strigau protestatarii? Corect! Strigau Jos Iliescu, Jos Guvernul!. Așadar, e lesne de anticipat ce a urmat. Câțiva bărbați au început să strige la mine Jos Iliescu și Jos Guvernul. În acel moment, mi-am blocat portiera din interior. Apoi, am auzit o voce care a strigat „Au mințit poporul cu televizorul”. Și au urmat mai mulți de Huo. N-a mai durat mult și am simțit prima lovitură de rangă. Apoi, încă una. Și încă 20. Mașina al cărei jigler trebuia scos la fiecare 30 de kilometri parcurși era atacată și lovită din toate părțile. Ce șoc trebuie să fi fost pe cameramanul meu, care filma de sus! Și încă nu filmase ceea ce era cu adevărat șocant.
Poc din stânga, buf din față, puf din spate, loviturile cu ranga nu conteneau să cadă peste mașina în care stăteam încuiată pe dinăuntru, înconjurată de muncitori hotărâți să-și verse ura împotriva guvernanților care, spuneau protestarii, voiau să îi lase fără locuri de muncă după ce le-ar fi privatizat uzinele. Deși păreau de neoprit, loviturile au încetat brusc, imediat după ce o voce a strigat „hai s-o răsturnăm!”. Cu mine înăuntru! Mi-am pus centura și am așteptat să vină moartea să mă ia. Și au încept să clatine mașina, până când au pus-o pe o parte. Apoi, încă un efort și au întors-o cu roțile în sus. Iar eu stăteam atârnată în centură, cu dinții în sus, și căutam o soluție la această mică problemă. Am reușit să ajung la telefonul de serviciu, pus în buzunar, și l-am sunat pe șeful Poliției. L-am rugat să-mi trimită repede un echipaj de la fața locului, pentru că „stau în mașină cu dinții în sus și nu e prea confortabil”. Din păcate, hazul de necaz pe care îl făceam nu m-a ajutat. „Hai, Mariana, că nu am timp de glume. Avem treabă”, mi-a zis el. Nu m-a crezut. Mi-a și închis telefonul în nas. Situația devenise foarte ciudată și nu mai aveam soluții. Când credeam că urmează să mor, am auzit o voce cunoscută. ”Băi, ce faceți? Ați înnebunit de tot? E Mariana noastră, băi!”. Era liderul sindical de la Steagu, care a recunoscut mașina după abțibildurile de pe portiere. ”Întoarceți-o imediat!”, a mai strigat el. Și a urmat încă o întoarcere pe portieră. Buuuuf, s-a auzit. Apoi, încă una, pe roți, în timpul căreia îmi luam rămas bun de la copil, de la părinți, de la viața mea. 
Dinții mei reveniseră în poziția lor firească. Iar muncitorii care îmi loviseră mașina cu răngile, foloseau acum aceleași răngi pentru a mă scoate din autoturismul distrus. Mașina a fost trasă pe iarbă, unde a rămas câteva zile, până când TVR a trimis o platformă și a dus-o la casat. Iar șeful Poliției m-a felicitat pentru curaj, după ce imaginile luate de cameramanul meu înmărmurit în balconul de la etajul 10 au făcut înconjurul țării și al continentului. Nu și-a cerut scuze pentru că nu m-a crezut. Nu mi-a dat explicații legate de felul în care m-a abandonat așa, cu dinții în sus, înconjurată de bărbați furioși și disperați. Dar m-a felicitat pentru curaj. Un curaj pe care nu l-am avut nicio clipă. Dar așa a fost perceput umorul sinistru pe care-l manifestasem la telefon. Resemnarea în fața morții inevitabile nu poate fi numită curaj, zic eu acum. Atunci, însă, nu am lăsat să se vadă teama. Nu am lăsat să se vadă resemnarea. 
Am plecat de lângă mașină strigându-le muncitorilor cu răngi ”Băi, nesimțiților, voi nu sunteți normali.”. Dar niciunul nu mi-a răspuns obraznic. Stăteau tăcuți, în salopete, cu răngile în mână. Păreau rușinați. Sau obosiți. În ceea ce mă privește, nu eram supărată pe ei. 

Primul gând care mi-a trecut prin cap, în timp ce mă îndreptam spre ieșirea din intersecție, a fost legat de mașină. „Am scăpat de tine”, i-am șoptit, rânjind în sinea mea.