vineri, 28 noiembrie 2008

Multumesc!

Deunazi m-a sunat o prietena care a citit pe blogul meu postarea "Traiesc intr-o tara fara oameni" si a considerat ca e momentul sa-mi multumeasca pentru tot ce am facut pentru ea. Ma gandeam ce am facut atat de multe pentru ea si mi-a spus ca am insistat sa plece de la un job de rahat la cel unde este acum, pentru ca fara mine nu ar fi plecat, ca i-as fi dat casa si masa cand a avut nevoie si ca i-am facut "mai/maitza" atunci cand i-a fost greu. Ok. Cu placere. Apreciez gestul ei, care m-a onorat de-a dreptul, mai ales ca vine de la o persoana cu care vorbesc de maximum 3 ori pe an, dar cu care am o relatie buna si statornica de aproximativ 20 de ani. Si, la randul meu ii multumesc pentru ca mi-a amintit ca am si eu de multumit unor oameni. Si nu-i voi multumi aici mamei mele, Dumnezeu s-o odihneasca, pentru ca am facut-o si o fac in particular si in gand. Nici tatalui meu, cum de altfel nici unei rubedenii. Public, insa, vreau sa le multumesc catorva oameni care au contribuit, intr-un fel sau altul, la binele meu. Ordinea nu reprezinta importanta gesturilor lor, ci este doar rodul mintii mele obosite. Prin urmare, ii multumesc si aici, desi am facut-o si in particular, ziaristei Maria Petrascu, pentru ca seamana fizic cu mama mea si ma uit cu drag la chipul ei, pentru ca era cea mai frumoasa si mai eleganta (in ochii mei) tanara din Victoria, in timpul copilariei mele si ca, atunci cand venea de la Bucuresti acasa eu, care saream coarda in fata blocului, imi doream sa arat ca ea cand voi fi mare. Pentru ca mi-a asigurat, vreme de 2 ani, in vremuri grele, mai exact in anii 1988 si 1989 pachetul de unt atat de necesar piureului de cartofi al fiului meu nascut in 1987. Pentru ca m-a ajutat neconditionat cu gesturi sau fapte fara ca eu sa-i fi cerut vreodata sa faca ceva pentru mine. Pentru ca a avut un raspuns si o solutie la orice dilema care ma chinuia, fie ea profesionala, fie extrem de privata. Multumesc, Mariuca! Ii multumesc si gazetarului Ioan Popa de la Gazeta de Transilvania, pentru ca mi-a dat un sfat bun si a insistat sa-l urmez atunci cand conducerea revistei Astra, unde am lucrat imediat dupe absolvirea liceului Unirea, voia sa ma inscrie la Academia Stefan Gheorgiu. Si ma bucur ca a insistat, pentru ca am scapat. Multumesc, domnule Popa! Ii multumesc lui Daniel Dragan, scriitorul brasovean care mi-a dat sansa de a intra in colectivul revistei Astra, pentru ca aici i-am cunoscut pe Marius Petrascu, pe Laurentiu Ulici, pe Doru Munteanu, pe Alexandru Tion, Alexandru Brumaru si pe alti oameni de cultura minunati, in preajma carora m-am format ca adult. Ii multumesc si lui Mitel Popescu, pentru ca m-a incurajat mereu, de am ajuns acum in manualele de jurnalism ale lui Coman. Ii multumesc Rodicai Madosa, de la Radio Romania Actualitati pentru ca mi-a spus "in sfarsit esti acolo unde este locul tau", cuvinte care ma obliga si ma onoreaza in acelasi timp. Ii multumesc lui Mircea Paraschiv, fostul director de la CET pentru ca imi este prieten bun si nu m-a lasat la greu atunci cand i-am cerut ajutorul. Le multumesc fostilor mei colegi de la BBC, imprastiati acum prin lume, pentru ca vreme de 14-15 ani, nici eu nu mai stiu, m-au invatat continuu presa. Chiar daca nu intotdeauna aplic cele invatate de la ei, important e ca stiu cum trebuie facute lucrurile, si le multumesc! Cu riscul de a-i nemultumi pe unii dintre cititorii mei, ii multumesc Cristinei Antonie, pentru ca atunci cand am avut nevoie de ajutorul ei, fara de care viata mea parea la margine de prapastie, ea mi-a intins o mana, si a facut-o atat de bine, incat totul in jurul meu s-a redresat. Multumesc, iubita! Ii multumesc fiului meu, Bogdan, pentru ca m-am maturizat in preajma lui, pentru ca am mers la scoala, intr-o vreme, amandoi, pentru ca a fost bun cu mine si rabdator cand eram in sesiune, sau trista, sau bolnava, pentru ca mi-a spus intruna ca sunt frumoasa, pentru ca m-a facut un om bun si corect, pentru ca este atat de inteligent incat ii sorb fiecare vorba, pentru ca a crescut atat de usor, incat nu am simtit greutatea cresterii unui prunc, pentru ca este sanatos, frumos, educat, destept, civilizat si cu bun simt, de creste inima in mine si imi lacrimeaza ochii, ca acum, cand ma gandesc la el. Ii multumesc si lui Cata, pentru ca a fost langa mine cand mi-am pierdut mama.
Sunt multi cei carora simt nevoia sa le multumesc. Si nu o fac acum pentru te-miri-ce motiv obscen, ci pentru ca acum s-a potrivit, pentru ca amica mea Elena Patarlageanu mi-a telefonat pentru a-mi multumi, la randul ei. Si va multumesc si voua pentru ca, din motive care-mi scapa acum, intrati in numar atat de mare pe blogul meu. Faceti un exercitiu de memorie, daca doriti, fireste. O sa fiti uimiti sa aflati cati oameni, de-a lungul vietii voastre, v-au ajutat. Asa ca, sa nu mai aud ca viata nu ar fi frumoasa.
Trimiteți un comentariu