De la servit cafea la a fi servit cu cafea

Vorbeam deunăzi, cu o prietenă, despre funcțiile obținute de femeile membre de partid. De fapt, vorbeam despre ce trebuie ele să facă și cu cine pentru a obține o funcție vremelnică, acel  gen de funcție pe care o deții atâta vreme cât partidul care te-a pus acolo are o oarecare putere, sau câtă vreme șeful care te-a ajutat să ajungi acolo mai vrea să te susțină.

În cazul bărbaților care obțin astfel de funcții lucrurile sunt cât de cât clare. Sau, măcar ceva mai simple. Bărbații pun lucrurile la punct la o bere, sau în timp ce împart beneficiile strânse după o afacere bună, într-un birou, într-o cârciumă, sau într-o altă manieră la fel de bărbătească.

Ei, bine, în cazul femeilor situația e de râsul-plânsul. Ele trebuie să muncească mult la partid, să coasă, să țeasă, să facă mărțișoare și să împartă mulți cozonaci. Apoi, să se lase complimentate de câțiva colegi cu inimă zburdalnică și ochi alunecoși, în ideea că unul sau doi dintre ei o va vorbi de bine la șeful. Să șușotească pe la colțuri și să denigreze celelalte femei care au ceva șanse să fie remarcate înaintea lor.  Pentru ca, în final, să primească un astfel de job într-un pat dintr-o pensiune aparținând unui alt coleg de partid. Odată ajunsă în acea funcție vremelnică, femeia nu este lăsată să uite nicio clipă că fotoliul de sub ea nu este, de fapt, al ei. Pentru că și colegii respectivei știu deja cum l-a obținut. Și toți au câte o problemă de rezolvat, sau un reproș de făcut. Sau un nepot, ori o fiică sau un fiu fără noroc ce-și caută un loc de muncă.

Știu mai multe astfel de femei care, cândva, ne serveau cu cafele la conferințele de presă ale partidelor reprezentate în Brașov, dar care acum conduc instituții bugetare.  Sunt mai grase ca atunci, poartă cercei ceva mai mari decât atunci, s-au căsătorit și par demne de tot respectul. Ba chiar par să fi uitat că noi știm cum și de ce ocupă acele funcții. În cazul bărbaților ajunși pe criterii politice în funcții de director istoria se șterge cu timpul. În cazul femeilor, niciodată.

Așa stau lucrurile. Și dacă așa stau lucrurile, mă întreb de ce ar crede o doamnă care acum ocupă cea mai mare funcție pe care ar fi putut-o ocupa raportat la nivelul ei intelectual că ar merita și mai mult. Șeful care i-a dat această șansă nu mai e la fel de puternic, nici partidul ei nu mai e ce a fost. Și nici ea nu mai poartă mărimea 40, cum purta cândva.  Și, cu toate astea, să se vrea parlamentar. Sau ministru. Și mă întreb de ce trebuie ca în instituțiile statului să fie puși, la cârmă, oameni ai partidelor. Pentru că știm deja cum sunt ei aleși. Și nu-i mai vrem. Pentru că vrem concursuri pentru funcțiile cheie, făcute corect, în urma cărora să fie aleși oameni potriviți. În cadru public. Nu în cârciumă. Nu în hotel. Și, mai ales, nu în pat.