duminică, 4 decembrie 2016

Străin în țara mea



Era înainte de anul 2000, probabil în anul 1997 și devenisem deja corespondent pentru TVR, în județul Brașov. Numai că televiziunea publică nu avea, cum nu are nici acum, mai multe echipe, așa cum au televiziunile private. Prin urmare, atunci când corespondentul unui județ intra în concediu, cel din județul învecinat îi prelua atribuțiile. Și venise rândul colegei mele din județul Harghita să plece în vacanță. Așa se face că eu și cameramanul meu urma să acoperim evenimentele importante care aveau loc în zona de care răspundea ea. Pe lângă cele din județul Brașov, firește. 
Într-o seară, primesc un telefon din redacția de la București. Mi se spune că a doua zi, dis-de-dimineață, ar trebui să pornesc la drum spre Harghita, într-un sat găsit cu greu pe hartă, unde urma să aibă loc un eveniment la care participau etnici maghiari și ceva oficialități din Ungaria. Îmi sun cameramanul și îl anunț că trebuie făcut plinul la mașină, că trebuie încărcate bine bateriile la cameră pentru că plecăm departe. Îl rog să se uite și pe hartă după satul respectiv, pe atunci încă nu-i uitasem numele, pentru a ne găsi mai ușor drumul prin pădurile Harghitei. Firește, ne amintim cu toții că nu exista GPS, că nici internet nu era, că telefonul mobil era un Nokia din plastic gri cu butoane moi, care avea doar funcția pentru care fusese inventat, respectiv aceea de telefon. Și că era semnal doar în orașe. Poate, uneori, și în comune. Nicidecum în codrii patriei.
Și, plecăm la drum. Trecem de Sf. Gheorghe și ne îndreptăm spre județul Harghita. Peisajul devenea de-a dreptul spectaculos. Atât de frumos încât, din loc în loc, opream pentru a-l fotografia cu aparatul Canon digital pe care îl primisem pe gestiune de la  „Evenimentul Zilei”. Ne bucuram de ziua respectivă ca de o vacanță, ca de o ieșire din cotidianul brașovean, mereu încărcat de proteste, greve, crime, bătăi, accidente cu victime multiple și alte grozăvii de care aveam parte zilnic în acele vremuri. La un moment dat se trezește reporterul din mine și îmi întreb cameramanul, care conducea mașina de serviciu, cât mai este până ajungem. Și îl văd ușor crispat. M-am prins repede că habar nu avea. Își notase câteva repere pe o hârtiuță, însă nu le întâlnise până atunci. Ok,zic, mergem înainte, cu gândul că în primul sat oprim și întrebăm încotro s-o luăm. În primul sat oprim lângă primul om întâlnit. 
  • Bună ziua, zic eu! Nu vă supărați, pe unde s-o luăm ca să ajungem la….? pfff, nu-mi pot aminti numele localității.
  • Nemtudon romano, vine răspunsul omului. 
Hai să mergem mai departe, îi spun cameramanului. Trebuie să găsim pe altcineva.
La următorul localnic întâlnit, aceeași poveste. Nemtudom romano. Părăsim satul și pornim spre celălalt. Din nou întâlnim un localnic și din nou îi pun aceeași întrebare. Același răspuns. 
Nemtudom romano, îmi spune omul. Resemnată în ceea ce privește ratarea știrii pentru care am fost trimiși în Harghita și iritată de situația în care ne puneau localnicii din Harghita îi propun colegului meu ca la următoarea oprire pentru a cere indicații să mă filmeze din mașină. 
  • Să mă filmezi în timp ce cer indicații, ok?, îi spun
  • Ok, zise el.
Zis și făcut. Vedem un om, oprim în dreptul lui, cobor, Sorin filmează, iar eu prind curaj. 
  • Bună ziua. Nu vă supărați…
  • Nemtudom romano.
  • OK, zic eu, rânjind satisfăcută în sinea mea. Do you speak în english? 
  • Nemtudom, veni, invariabil, răspunsul omului.
  • Buuuun. parlevu franse? - întreb eu, deși nu parleam o iotă în limba lui Voltaire.
  • Nemtudom, nemtudom, răspundea localnicul, dând deja semne de plictiseală.
  • Paruschi gavarit?, insist, deși, repet, nici la limba lui Cehov nu mă pricep.
  • Nemtudom, nemtudom.
  • Șprehănzi doici? - mai fac eu o încercare, de dragul show-ului, știindu-mă filmată, în timp ce mă rugam în gând ca omul să nu cumva să știe germana.
  • Nemtudom, mai zise omul o dată, după care m-a lăsat acolo, în drum, nedumerită, dar satisfăcută că planul a ieșit, că acum aveam o știre.
Am mai repetat scenariul o dată, apoi încă o dată. De fiecare dată a mers la fel. În orice sat opream, primeam aceleași răspunsuri la întrebările mele, puse în toate limbile în care știam să formulez întrebarea. 

Aceasta a fost știrea din spatele unei știri ratate. TVR-ul a montat-o și a difuzat-o de mai multe ori. Colegii mei s-au distrat, noi ne-am distrat, însă am demonstrat, glumind astfel, că poți fi, la un moment dat, un străin pierdut în propria ta țară. Că indiferent câte limbi ai vorbi, cu adevărat, nu ca în cazul meu, rămâi doar un rătăcit fără speranță. 
Trimiteți un comentariu