luni, 19 decembrie 2016

Suflând în jigler



Mașina de serviciu cu care băteam județul Brașov, dar ajungeam adesea și în Prahova, Mureș, Covasna, Harghita sau Sibiu era o Dacia 1300 de culoare albă. Atât de veche și de ruginită, încât puțini erau cei care aveau curajul să urce în ea, alături de mine și operatorul meu. Nimic surprinzător, mai ales că botul mașinii era mereu îndreptat spre stânga, chiar și atunci când roțile erau fixate drept în față. Era strâmbă, obosită și pregătită pentru casare de vreo 3-4 ani, însă niciodată casată. Mașina asta ne ducea, însă, peste tot. Inclusiv la București de cel puțin două ori pe lună, când intram și pe la băieții din service. Se uitau la ea și, deși o vedeau șuie, mă asigurau că totul este în regulă. Până într-o zi când câteva zeci de protestatari de la uzina de autocamioane și cea de tractoare m-au scăpat definitiv de ea. Dar, asta e altă poveste.
Mașina asta a TVR, pusă la dispoziția echipei de la Brașov, avea o meteahnă. Din 30 în 30 de kilometri îi murea motorul, după ce o vreme refuza să accelereze atunci când călcam pedala. Devenise parte din noi. Nici măcar nu ne mai necăjeam. Când mașina refuza să-și ia avânt atunci când apăsam pedala de accelerație, știam amandoi că mai e puțin până se va opri. Așa cum știam și că, odată oprită, are nevoie de, ziceam eu, făcând haz de necaz,pupici. O vreme doar operatorul meu s-a priceput. Îi deschidea capota, îi scotea jiglerul, îl scutura, îl ștergea, îl ducea la gură și sufla îl el cu putere de câteva ori. Iar îl scutura, iar îl ducea la gură, iar sufla în el. Apoi îl așeza la locul lui, închidea capota și mașina zbura pe șosele, ca vântul. După un timp, după cateva zeci de astfel de opriri, am început să mă pricep și eu. Devenisem asul jiglerelor, deși nu ridicasem niciodată până atunci capota vreunei mașini. Suflam în el ca nimeni alta. După care, ajunsă cu greu la știre, eram gata machiată și pieptănată pentru a intra în live la televiziunea publică. Acum, nu cred că mi-aș mai aminti cum făceam. Atunci,totul era firesc. Totul făcea parte din job. Echipele se descurcau cu ce aveau. Eram și șoferi, și mecanici, și jurnaliști. Și nu ne plângeam, mai ales pentru că nu aveam cui. Singurul lucru care conta era știrea. Dacia aceasta albă, veche și îndărătnică a fost la dispoziția mea vreo 5 ani. O moștenisem de la fostul corespondent, care se pensionase și care o folosise pe vremea când TVR era singura televiziune din România, iar Dacia 1300 era singura mașină pe care TVR o putea cumpăra. O lovise, de aceea era așa strâmbă. Dar scăpaseră teferi toti ocupanții ei. 

Într-o zi, schimbătorul de viteze a rămas blocat în viteza a doua. Nu mai ieșea, însă putea porni de pe loc. Eram singură și trebuia să fac ceva. Așa că am pornit spre București, la service-ul TVR. Cu viteza a doua. Doar cu viteza a doua. Când m-au văzut mecanicii, s-au crucit la propriu. Până atunci, erau convinși cu nimeni nu poate trece Carpații cu viteza a doua. Nici acum nu știu cum am reușit să merg, cu 15-20 km la oră, până la București. Știu, însă, ce îmi dădea putere. Știrile. Le făceam cu drag. Și mi-ar fi lipsit dacă mașina rămânea defectă, iar eu nu mai puteam ajunge la ele, chiar și suflând în jigler din 30 în 30 de kilometri. Mașina TVR, cea de care m-am despărțit câțiva ani mai târziu, când a fost înlocuită cu o alta, doar puțin mai brează, a sfârșit la un protest sindical, după ce ne-a conturat multe amintiri de povestit.

Niciun comentariu: