vineri, 17 martie 2017

Ion Rațiu, sau singurul om pentru care am acceptat să fiu scuipată


Era prin 1990 și în România se declanșase competiția cu titlul „cine a mâncat mai mult salam cu soia”. Habar nu aveam cât și dacă mâncasem și eu. Ar fi trebuit să-mi întreb părinții, dar, din nu știu ce motiv, nu am făcut-o niciodată, deși la acea vreme părea foarte important. Expresia era folosită peste tot, la televizor, la radio, la mitingurile din stradă, la cina cu părinții, în tren, în autobuzul care ne ducea, pe mine și pe fi-miu, la grădiniță, oriunde. Iliescu mâncase. Și ieșea la televizor pentru a se lăuda cu asta. Câmpeanu și Rațiu nu mâncaseră.  Sau nu mâncaseră destul. Și erau atacați, la televizor, cu asta. „N-ați mâncat salam cu soia!”, strigau românii la ei. Apoi, au venit alegerile și cei doi nemâncători de salam cu soia s-au lansat în cursa pentru prezidențiale alături de un mâncător fruntaș de salam cu soia, Ion Iliescu. Ion Rațiu era preferatul meu. Îmi plăcea discursul lui despre România și patriotism, spre disperarea familiei mele, care îl critica pentru că trăise în afara țarii. Și că nu mâncase salam cu soia. Îmi plăcea felul în care se îmbrăca, îmi plăcea papionul lui și, mai ales îmi plăcea batista de la rever. Eleganța aceea care îi dădea un aer atât de distins, și, alături de discursul său occidental și de vocea lui blândă, toate erau pe sufletul meu. Așa că mi s-a părut firesc felul în care și-a organizat campania electorală. Cu voluntari, cu baloane, cu insigne, cu stegulețe, exact așa cum văzusem în filmele americane. Mi-a luat mai puțin de 5 minute pentru a mă decide și apoi înscrie pe lista de voluntari. Am primit baloane pe care scria Rațiu Președinte. Am primit și insigne mari și rotunde cu chipul și numele candidatului meu preferat. Aveam chiar și stegulețe. Cine mai era ca mine? Zburdam de bucurie și mă simțeam în al nouălea cer în democrația falsă a acelui an, sperând din tot sufletul că va deveni reală. Dacă aș fi avut și pălărioară așa cum au echipele candidaților prin filme, aș fi dansat step în timp ce o fluturam mândră. 
Mi-am luat baloanele, insignele și stegulețele și am pornit să-i fac campanie candidatului cu mâini mari , zâmbet cald și papion. În prima zi, m-am așezat strategic, lângă Modarom. Aveam un coșuleț cu insigne și stegulețe, umflasem baloanele și le legasem cu ață și îmi pusesem un zâmbet larg pe față. Le dădeam trecătorilor o insignă, sau un balon, ori un steguleț și îi îndemnam să-l voteze pe Ion Rațiu. Nici măcar unul nu a dorit să primească ceva de la mine. Parcă ar fi fost contaminate cu un virus letal, sau murdare de ceva scârbos. Oamenii întorceau capul și o luau la sănătoasa. Câte unul îmi reproșa, din când în când,că n-a mâncat salam cu soia. Altul îl trimitea la origini și mă îndemna să îl urmez. S-au găsit, însă, câțiva care au considerat că am nevoie de o lecție mai dură, așa că mă înjurau și mă scuipau. Mă scuipau la propriu. Cu flegme. Nu conta că nu înțelegeam ce au cu mine, un voluntar din echipa lui Rațiu, că nu pricepeam de ce mă urau atât de tare, că nu greșisem cu nimic. Ba, dimpotrivă, poate chiar mâncasem salam cu soia, la fel ca ei. Cine știe? Doar trăisem aici, învățasem la un liceu de lângă Modarom, munceam pe strada Mihail Sadoveanu, iar copilul mergea la grădiniță în centru. 
Nu m-am lăsat până nu am dat toate insignele, baloanele și stegulețele. Am încasat multe înjurături, amenințări și flegme de la trecători, însă cel mai tare m-a durut gândul că  preferatul meu nu va câștiga alegerile, ci le va pierde lamentabil. Ceea ce s-a și întâmplat, cum bine se știe. 
După un timp, am fost anunțată că Ion Rațiu vrea să mă cunoască și că m-a invitat la biroul său, în București. Nu doar pe mine, ci pe toți tinerii voluntari care au muncit pe stradă în campania sa. Ne-a invitat pe rând, nu pe toți odată, la ore diferite, în zile diferite, pentru a discuta cu noi, unul câte unul, preț de câteva minute. Trecuse aproape un an de la alegeri. Îmi amintesc că avea biroul la etajul unei clădiri vechi din Piața Universității. Am intrat în biroul secretarei sale la ora stabilită și aceasta mi-a spus că sunt așteptată. Era pentru prima oară în viața mea când eram așteptată de un om atât de important. Când am ajuns în aceeași cameră cu el, s-a ridicat de pe scaun, a ocolit biroul său cel mare, mi-a întins mâna lui uriașă și m-a invitat să iau loc lângă o măsuță, apoi s-a așezat lângă mine. Era impecabil, cu sacou, papion și eșarfă la rever. M-a întrebat despre copil, despre soț, i-am spus că sunt studentă la Jurnalism, m-a întrebat cum mă descurc cu școala, cu jobul și familia, mi-a mulțumit pentru ajutor,s-a scuzat pentru flegmele pe care le primisem în stradă de parcă ar fi fost direct vinovat, apoi s-a oferit să-mi acorde un interviu pentru săptămânalul la care scriam în Brașov. Am petrecut cu el o oră, iar totul era atât de firesc. 

A fost singura dată când l-am întâlnit. Sunt, însă, oameni pe care este suficient să-i întâlnești o dată pentru a-i ține minte toată viața. La urma-urmei, el este cel care a spus memorabila frază „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“
Trimiteți un comentariu